Nasterea la o maternitate privata din Sibiu

Dragile mele viitoare mamici,

De cand am inceput acest blog, scopul meu a fost si acela de a crea un spatiu unde sa puteti gasi povesti pozitive despre nastere. In special despre nasterea naturala (pentru ca mi-e draga), dar si despre operatia cezariana (sper, in curand, sa revin cu o poveste si despre aceasta).

Lumea in care traim abunda in exemple negative, inspaimantatoare, traumatizante. Da, uneori nasterea poate fi si asa (din vina cui ar trebui sa ne punem intrebarea – nu incerc sa insinuez nimic, dar e o intrebare importanta, cu un raspuns naucitor de complex si ramificat), dar atunci, cu atat mai mult, avem nevoie sa auzim si partea frumoasa, simpla, fireasca.

Drept urmare, am decis sa impartasesc cu voi experiente ale unor mamici de la cursurile Lamaze care au fost sau vor fi de acord ca, la o cafea/limonada, sa ne spuna „de-a fir a par” ce a insemnat pentru ele si cum s-a desfasurat „Marele Eveniment”. Fiecare dintre ele cu propria pesonalitate, individualitate, propriul set de valori si credinte, cu siguranta nu intotdeauna identice cu ale mele sau ale voastre. Asa ca va invit sa celebram (cum zic americanii) diversitatea si puterea eternului feminin, sa ne bucuram si, poate, sa invatam din experientele lor.

Din partea mea, pentru ele – un maaare multumesc si o calda imbratisare!

Acum, ca introducerea a fost facuta, va spun cateva cuvinte despre prima poveste. Povestea Mariei.

Pe Maria am cunoscut-o pentru prima oara in 2011, la cursurile Lamaze. Am apreciat la ea personalitatea echilibrata, gandirea matematica si pragmatica, firescul (relaxare, incredere, simtul umorului) cu care aborda perspectiva de a deveni mama. Primul bebelus a venit pe lume la Bucuresti, timpul a trecut si iata ca un al doilea bebe a venit pe lume, de data aceasta la noua maternitate privata din Sibiu. Dar o las pe ea sa va povesteasca toate amanuntele in cele 4 link-uri de mai jos.

Inregistrarile au fost facute la un cappuccino (cu spuma de lapte), cu bebelusa ei de 2 luni si jumatate alaturi (o veti auzi si voi 🙂 ). Nici una dintre noi nu are experienta in jurnalism :), asa ca… ne iertati balbaielile.

Haideti! Luati-va si voi o cafea/limonada, click pe link-uri si… ENJOY!

Nasterea la o maternitate privata din Sibiu – partea I

Nasterea la o matenitate privata din Sibiu – partea II

Nasterea la o maternitate privata din Sibiu – partea III

Nasterea la o maternitate privata din Sibiu – partea IV:

http://www.youtube.com/watch?v=xwh9qkA550k

Anunțuri

Povestea nasterii lui Mihai – partea VII (Marea intalnire)

Iata ca incet, incet (poate prea incet), ma apropii de sfarsitul povestii mele… Deja v-am impartasit in postarile trecute toate detaliile procesului nasterii. Am fost tentata sa ma opresc acolo, dar mi-am dat seama ca povestea nu ar avea sens fara sa astern cateva cuvinte despre modul in care eu si Mihai ne-am cunoscut pentru prima oara ca doua fiinte separate. E o maaare provocare sa incerc sa descriu acele momente, cuvintele nu sunt suficiente… Voi incerca, totusi…

M-am reintors in patul in care petrecusem perioada de travaliu si m-am intins cu un sentiment de satisfactie si nerabdare… Costi a aparut primul… S-a apropiat de mine, cu halatul alb pe umeri si cu o expresie pe fata pe care nu am cum sa o descriu suficient de sugestiv… Emotie, mandrie, nesiguranta, entuziasm, teama si chiar, mi s-a parut mie, un soi de veneratie… M-a sarutat cu un tremur nervos si s-a asezat aproape cu timiditate pe marginea patului… Desi eram epuizata, desi sangeram si abia ma puteam misca, eu ma simteam in acel moment… cam asa:

champion

E interesant cum in momentul, poate, de maxima slabiciune fizica din viata mea, am simtit cea mai intensa, palpabila, electrizanta putere psihologica… Simteam ca sunt indestructibila, capabila de orice, simteam o forta supraomeneasca… Si amintindu-mi aceasta senzatie imi dau seama mult mai exact de ce Penny Simkin – e faina, google-itzi-o daca n-ati auzit de ea 🙂 – spunea ca „nasterea inseamna mai mult decat a da viata unui bebelus. Ea inseamna si nasterea unei MAME.” Si adevarul e ca pe mine, cel putin, am simtit ca m-a ajutat cucerirea durerii si mai ales a fricii. Pentru ca nu-mi pot da seama cum as putea functiona ca mama daca nu as avea o tolerenta buna la durere si mai ales la frica. Si pentru mai multa claritate voi exemplifica pe scurt.

Durere – recupererea de dupa nastere, complicatii ale alaptarii (de care am avut parte), mai tarziu… buza sparta de nenumarate ori (un bebe mare are miscari neasteptate) :)), muscaturi, zgarieturi, arcada sparta, dureri fantastice de spate si tot felul de alte accidente… Ma rog, astea nu sunt cu adevarat importante, dar cu toate astea sunt reale…

Frica insa…. Asta e o cu totul alta poveste… Una mult mai dureroasa… Pentru ca teama ca puiul tau ar putea pati ceva doare. Doare fizic si e agonizanta… Pe cat de agonizanta, pe atat de inevitabila… Nu exista pe lumea asta anestezie sau medic care sa o poata atenua… La inceput teama e constanta, ca si bucuria… Ajungi acasa (cu primul bebelus) si cerul cade pe tine. Ai impresia ca aproape orice ii poate fi fatal: de ce plange, de ce nu plange, de ce doarme atat de mult/putin… Oare mananca suficient? Oare ia in greutate prea putin/mult? Oare de ce stranuta? In ce pozitie am voie sa-l tin? Cat de des trebuie sa faca caca? Si apropos de caca: nu e prea verde/maro/galben/tare/moale/etc.etc.etc?…. Ce fac cu buricul, nu e scutecul prea strans? Nu i-e frig/cald? Si milioane de alte exemple…

Apoi prima raceala, prima febra, prima diaree, prima infinitezimala intarzierea in dezvoltarea motorie, isteria vaccinurilor, anxietatea provocata de povestile infricosatoare ale altor bebelusi bolnavi, sau doamne fereste!, agonia unor boli cu adevarat grave… Inceperea serviciului, intrarea in comunitate (cresa, gradinita) – cu alte boli interminabile si de data asta mai complicate, prize, cabluri, obiecte mici, substante toxice, cazaturi, lovituri la cap, alergii … Lista e interminabila, bineinteles… si merge pana la teama de droguri alcool, accidente de masina, boli venerice, suferinta din dragoste…

Cum spuneam mai sus, nu stiu altii cum sunt, dar eu am simtit ca experienta nasterii mi-a dat o mai buna toleranta la durere si frica si mi-a dat sentimente de competenta si incredere.  Departe de mine gandul ca toata lumea ar trebui sa simta la fel ca mine. Nu despre asta e vorba astazi, aici…

Dar sa ma intorc la subiect… Asteptam cuminte, impreuna cu Costi, sa-mi fie adus in sfarsit bebicul…

in asteptare

N-a trecut un sfert de ora si asistenta a aparut cu el in brate… N-a fost nevoie sa-mi spuna sa-mi ridic camasa si sa-i fac loc la san… am facut-o in mod reflex… Pentru ce a urmat, insa, nu m-as fi descurcat fara ajutorul ei (sau cel putin asa am avut atunci impresia). L-a ajutat sa se ataseze la san si sa inceapa sa suga in timp ce eu ma uitam ca prin transa la mainile ei experimentate si la gurita lui flamanda… Inca nu-mi venea sa cred ca e el cu adevarat… Cred ca era prea devreme pentru mine sa realizez ce se intampla… Eram mirata de el, ma minunam, il analizam, incercam sa-l cunosc… poate sa-l recunosc, nu stiu… Mi-era teama sa ma misc, stateam incordata si emotionata. Oare acest micutz omuletz era cu adevarat al nostru? Erau parca prea multe ganduri, sentimente, impresii, pentru ca un singur creier sa le poata cuprinde… Insa adevarata revelatie avea sa se mai lase putin asteptata… Abia dupa ce am fost mutata in salonul meu, dupa ce vizitatori dragi mie s-au perindat toata ziua si dupa ce, o data cu venirea serii telefoanele au incetat sa sune, Mihai s-a trezit. Flamand. Galagios! M-am ridicat, nu fara dificultate, si l-am adus cu teama langa mine in pat. Pentru prima oara l-am atasat la san fara ajutorul nimanui, stangace si emotionata… Mi-a crescut inima cand l-am vazut si l-am simtit cum suge cu pofta, in ciuda faptului ca nu simteam c-as avea prea mult lapte… El parea atat de multumit…:)…

Dupa cateva minute s-a oprit din supt si a inceput sa priveasca in jurul lui cu ochii larg deschisi. Am avut impresia ca ma cauta cu privirea. Asa ca m-am lasat in jos, pana cand fata mea a ajuns la nivelul fetei lui. NE-AM PRIVIT si atunci miracolul s-a produs! A fost ca si cum ne-am fi conectat prin ceea ce am simtit ca era o legatura ce nu se va mai putea desface niciodata. Am simtit ca priveste direct in sufletul meu si ca ma recunoaste… L-am privit si eu adanc in ochi si l-am recunoscut… Mi-e imposibil sa descriu intensitatea si profunzimea acelei comunicari… Tot ce stiu e ca am ramas asa, nemiscati ore intregi… Fara sa mai simt durere, oboseala frica,… rupta complet de timp si spatiu… O experienta irepetabila, pe care nu pot sa continui sa o descriu pentru ca simt ca mai mult o stric, si ii stirbesc din semnificatie… O incununare a calatoriei mele „initiatice” pe care o voi tine mereu aproape de sufletul meu!

Stau de multe ori si ma uit inapoi catre experienta aceasta a mea… Ar fi putut lucrurile sa mearga mai bine? Cu siguranta… As face lucrurile astazi diferit, cu toate noile mele cunostinte despre nastere si despre Lamaze? Cu siguranta… Am regrete fata de ceea ce s-a intamplat? Absolut deloc! A fost perfect, asa imperfect cum a fost :))) Acum 5 ani nu erau atat de multe posibilitati in Romania si in Sibiu cum sunt astazi… Si ce binecuvantare ca lucrurile evolueaza, pentru ca mamicile si bebelusii ce vor veni sa fie nu doar mai sanatosi, ci si mai impliniti si mai fericiti!

Povestea nasterii lui Mihai – partea VI (Expulzia)

Incet, incet povestea mea se apropie de sfarsit… Pe parcursul ultimelor 4 ore, corpul meu trecuse prin nenumaratele si intensele modificari necesare pentru ca aparitia lui Mihai pe aceasta lume sa se poata intampla… Ajunsesem la dilatatie maxima (in sfarsit!!) si o nevoie incontrolabila de a impinge, de a ma screme punea stapanire pe mine ori de cate ori aveam o contractie… Intre contractii puteam in continuare sa ma relaxez un pic, sa-mi trag sufletul si sa fac schimb de impresii cu Moasa, care imi explica ce am de facut. Cum sa trag aer, sa-l blochez in plamani si apoi sa imping cat de TAREEEEEE pot! M-a invatat de asemenea cum sa ma folosesc de bara de otel de la capatul patului, pe care trebuia sa o prind puternic cu mainile si sa o imping… Imi aduc aminte cum imi vorbea pe un ton foarte ridicat, fara sa fie tipat… Era o cadenta si o sonoritate in vocea ei care imi dadeau putere, energie si incredere (imi aducea aminte de un antrenor de fitness usor maniac sau de vocile de la teleshoping:)). In tot cazul, vocea ei nu lasa loc de autocompatimire, oboseala, renuntare, jumatati de masura…. Era totul, aici si acum!!! Si in curand intensitatea MUNCII pe care o faceam (pentru ca era munca!), a ajuns sa depaseasca, sa surclaseze senzatia de durere… Nu aveam timp sa simt durere, aveam lucruri mai importante de facut, noi doua…

In prima parte a fazei de expulzie am fost lasata sa stau in continuare in patul meu, din sala de travaliu (pozitia pe spate cu un picior la est si unul la vest:) ). In momentul in care bebele a coborat suficient de mult, am fost ajutata sa ajung in incaperea alaturata, in sala de nasteri, pe masa ginecologica… Si DA, intuiti bine, e fooooarte ciudat sa incerci sa mergi intr-o faza avansata a expulziei… Si NU, mersul meu nu semana cu al lui Naomi Capbell pe catwalk… Cumva, cumva m-am catarat pe masa si a inceput show-ul! E adevarat ca n-a durat mai mult de un sfert de ora, dar a fost cel mai intens sfert de ora din viata mea….

Ma opresc din nou pentru a spune cateva lucruri despre durere… E clar ca ea exista… dar in continuare, ea nu reprezenta vioara intai a intregului proces…. Mai degraba era un acompaniament… Senzatia de intensitate suprema era data de efortul fizic extraordinar din timpul contractiilor si mai ales din senzatia ca nu pot si nu stiu sa imping atat de eficient pe cat ar trebui… In aceasta faza, desigur ca pe langa Moasa (care capatase un rol oarecum secundar) era prezent si medicul, acum in prim-plan. Amandoi imi dadeau instructiuni despre cand, cum si cat sa imping, repetandu-mi „impinge ca la caca” ( :)) stiu ca suna amuzant, dar asta e adevarul) si insistand ca nu trebuie sa imping din gat, pentru ca mi se vor sparge capilarele… Habar nu aveam la ce se refera! Eu impingeam cu tot ce aveam, cat de intens puteam si DA, incercam sa directionez toata forta si energia in jos, dar nu stiam exact cum… Ceea ce nu stiam atunci si nu-mi spusese nimeni era faptul ca, decat sa incerc sa inteleg rational ce imi spuneau ei sa fac, ar fi fost mai productiv sa incerc sa inteleg ce imi spune propriul corp sa fac… Sa incerc sa constientizez, sa simt, mai bine REFLEXUL de a impinge. In loc de asta, eu incercam mai mult sa-l ignor, concentrandu-ma pe coaching-ul venit din exterior… Imi aduc aminte cat de mult mi-as fi dorit sa am pozitie care sa ma ajute mai mult… Statul pe spate, nu e tocmai comod si eficient atunci cand impingi…In plus de asta, am o vaga impresie (nu pot sa-mi aduc aminte cu exactitate), ca in timpul impinsului, in loc sa incerc sa relaxez zona perineului, mai de graba o incordam, ingreunand astfel intreg procesul… Dincolo de toata lupta asta a impinsului, imi amintesc insistentele de a tine masca de oxigen pe fata in timpul contractiilor, lucru care nu ma facea decat sa ma concentrez mai greu, desi ar fi trebuit sa ma ajute…

O amintire draguta din acele momente mi-a aparut acum in fata ochilor si vreau sa v-o spun si voua… La putin timp dupa ce m-am urcat pe masa imi amintesc cu Moasa a exclamat la un moment dat „Ia uite-te la el ce se lupta, incearca sa te ajute sa terminati cat mai repede!” si mi-a luat mana si mi-a pus-o pe zona inferioara a abdomenului, unde am putut sa-l simt pe Mihai facand cateva miscari extrem de energice… A fost un moment de fantastica conexiune pentru mine… ca o gura de aer curat, cand parca toata energia si motivatia mi s-au refacut ca prin minune. Era sentimentul ca suntem o echipa, eu si el… si ca lucram impreuna! …

La un moment dat, cu putin timp inaintea finalului, medicul mi-a facut si acea faimoasa taietura ce poarte denumirea de epiziotomie… Nu am nici o amintire referitoare la aceasta interventie (deloc simpatica mie)… Stiu doar ca dupa ce totul s-a terminat, era acolo :)… si era neplacuta…

Cu cateva sfortzari voinicesti si „with a little help from my friends” (a se citi un cot plasat strategic deasupra burticii si impins tovaraseste), am simtit cum Mihai a alunecat in sfarsit afara si toata greutatea lumii s-a ridicat de pe umerii mei…

Ora 5 si 20 dimineata… 3 iunie 2008

Era ca si cum cineva a apasat un buton magic si orice senzatie de durere s-a oprit brusc si complet… Tremuram de oboseala si emotie din toate incheieturile, cautandu-l infrigurata din priviri… asteptandu-l… L-am zarit, doar, trecand cu viteza vantului prin fata mea, in bratele ridicate ale asistentei… Rosu-visiniu, grasutz… doar o silueta fugara, prin fata ochilor mei flamanzi de el… M-am simtit goala si dezamagita doar pentru un moment. Stiam ca imi va fi luat, dar stiam si ca il voi primi repede inapoi, asa ca am ales calea bucuriei… Si era bucurie cu carul!!! Erau emotii, uimire, frisoane de entuziasm dar si epuizare… un cocktail de trairi greu de descris…

Abia asteptam sa iasa placenta, sa fiu cusuta, sa fiu libera sa-l intalnesc… Dar placenta s-a lasat asteptata… un sfert de ora, 20 de minute… poate jumatate de ora… Medicul devenise agitat, Moasa la fel… Sfaturi soptite circulau intre ei, dandu-mi cativa fiori de teama… Intre timp,  auzim o voce dintr-o camera alaturata exclamand: „4550 grame” Am intrebat neincrezatoare: „Al cui??? Al meu!??” Toata lumea a inceput sa rada: „Dar al cui, doamna?” Mie tot nu-mi venea sa cred!

Din fericire, inainte ca rabdarea tuturor sa ajunga la capat, a aparut si timida mea placenta… urmata de o repriza interminabila de cusut… probabil undeva catre 45 de minute… Dureroasa? Nu (noroc cu anestezia locala). Neplacuta? Da (puteam sa simt de cate ori ata trecea prin tesut).  Cand opera de arta a fost finalizata, cu muuuult ajutor m-am dat jos in sfarsit de pe masa… Spre uimirea mea, picioarele inca ma mai tineau, cat de cat… Insa altceva mi-a atras in mod special atentia in momentul cand m-am ridicat in picioare… Senzatia incredibila de spatiu din interiorul abdomenului meu, spatiu in interiorul caruia simteam cum se repozitioneaza, cu ajutorul fortei gravitationale, toate organele interne din abdomen… Pentru prima oara dupa 9 luni, eram doar eu…

Abia asteptam sa-l primesc pe Mihai IN SFARSIT in bratele mele… Dar despre asta, in urmatorul episod 🙂 (Marea intalnire)…

Povestea nasterii lui Mihai – partea V (Travaliul Tranzitional)

Vorbeam la sfrsitul „episodului” trecut despre ruperea membranelor de catre medic. Operatiunea in sine nu a fost dureroasa, dar a fost oarecum neplacuta, pentru ca a presupus o noua catarare pe masa ginecologica, treaba deloc usoara la ora respectiva.

Lichidul amniotic nu avea insa o culoare de prea bun augur. In loc sa fie limpede, incolor, era verzui, adica plin de meconiu (primul scaun al bebelusului, care, daca este eliminat in lichidul amniotic, poate fi interpretat ca un semn de stres al acestuia, un semn ca ceva ar putea sa nu mearga prea bine…). Ca si cum miza ar fi crescut, din acel moment medicul si Moasa au devenit mai grabiti, mai agitati, mai nerabdatori… Eu intelegeam semnificatia culorii lichidului, pentru ca citisem despre asta, dar ceva din interior parca imi spunea ca totusi e totul ok si ca nu e cazul sa ma panichez (oricum, la ce m-ar fi ajutat?)… Asa ca mi-am vazut de treaba in continuare…

Din momentul respectiv intensitatea contractiilor a crescut parca si mai mult si am devenit absolut incapabila sa stau altcumva decat intinsa in pat pe partea stanga. Cel putin fizic, corpul meu acolo se afla… Psihologic si emotional eram insa pe o cu totul alta lume… Abia din acel moment am intrat complet intr-o stare de TRANSA! Pot sa o numesc oricum: out-of-body experience, experienta psihedelica, stare transcedentala, calatorie initiatica and so on… Ce imi aduc aminte cu siguranta este senzatia ca timpul, spatiul si eul meu fizic nu mai aveau nici o importanta si nici un contur… Era ca si cum DUREREA ar fi fost motorul care ma transporta, fara sa fie insa personajul principal… Atata timp cat nu ma impotriveam senzatiilor pe care contractiile le aduceau cu ele, eram in siguranta… Cineva compara contractiile cu niste valuri imense… si chiar asa erau… Stiam ca totul e bine atata timp cat ma lasam dusa de val si nu ma incordam de frica. Cel mai rau era atunci cand cineva ma intrerupea si incerca sa-mi vorbeasca (de obicei Moasa, dar si ea o facea rar)… Atunci ma simteam coplesita, disperata, dezorientata…

Din cand in cand un gand mic isi facea aparitia in creierul meu, pentru o fractiune de secunda. Era un fel de WOW! un fel de mirare ca pot sa fac asta… ca pot sa navighez prin acele senzatii fara sa simt suferinta, fara sa simt ca ceva se strica in mine :)… E foarte greu de verbalizat senzatia aceea fugitiva care imi spunea ca sunt in siguranta si ca e bine ceea ce fac…

Toata perioada asta a durat cu putin peste o ora (calcul efectuat ulterior, desigur) 🙂 … iar la un moment dat imi aduc aminte ca Moasa, care era tot timpul prin zona, dar discreta, mi-a cerut sa o anunt cand imi vine sa ma screm… La momentul respectiv, cu minima bucatica de ratiune activa din creierul meu, m-am intrebat „DE CE?” in primul rand, iar in al doilea rand m-am temut ca poate nu-mi voi da seama cand imi vine sa ma screm… Abia la mult timp dupa aceea am aflat (sau mi-am adus aminte) ca sfrasitul perioadei de dilatatie si intrarea in faza de expulzie sunt de fapt caracterizate prin nevoia mamei de a impinge, de a se screme… Cu alte cuvinte, Moasa stia ca sunt aproape de dilatatie maxima si astepta semnele corpului meu ca e pregatit sa inceapa faza de PUSH, PUSH!!! pe care o vedem de obicei in filme…

Si spre bucuria mea, nu peste mult timp lucrurile au inceput sa se schimbe… Fizic, am inceput sa simt o presiune din ce in ce mai mare in zona inferioara a abdomenului, in special spre perineu… Psihologic, am avut impresia ca acea stare de transa se schimba, si lucrurile din jurul meu incep sa prinda din nou contur… De fiecare data cand o contractie venea, era insotita si de o nevoie reflexa de a impinge… Nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca la asta se referise Moasa! Asa ca am anuntat-o… S-a asezat pe marginea patului, la picioarele mele si din acel moment pana la sfarsit nu s-a mai dezlipit deloc de mine…

Mihai era la o jumatate de ora distanta de aceasta lume… Dar despre asta… in episodul viitor 🙂 (EXPULZIA)…

Povestea nasterii luni Mihai – partea IV (Travaliul Activ)

Scurta recapitulare: ramasesem la sfarsitul travaliului timpuriu, cand, undeva intre ora 1 si 2 noaptea am trecut de 4 cm dilatatie (la momentul respectiv habar nu aveam asta!)

In zapaceala generala a acelor contractii neasteptat de intense, m-am hotarat sa merg din nou in cabinetul asistentei… Asta am si facut, dar schimbul de cuvinte a fost acelasi ca cel precedent, iar eu m-am intors din nou la oile mele… Totusi, cu toata jena, pentru insistenta mea, dupa vrea 15 min am hotarat sa ma mai duc INCA O DATA si sa accentuez intensitatea contractiilor si intervalele scurte… Era trecut cu putin de 2 noaptea… Ceva s-a schimbat din fericire in scenariul conversatiei mele cu asistenta… Pentru prima oara, o contractie m-a prins chiar in mijlocul discutiei cu ea… Cand m-a vazut cum ma manifest (incapacitatea de a continua conversatia in timpul contractiei, incordarea corpului, pozitia caracteristica – aplecata in fata, respiratia gafaita, etc) a schimbat imediat abordarea si m-a invitat pe masa ginecologica pentru un control. Mi-am dat seama ca sunt mult mai dilatata decat ea s-ar fi asteptat, inca inainte sa deschida gura. Falca cazuta si ochii usor iesiti din orbite au fost un indiciu bun. Cand am auzit-o vorbind nu am fost deloc surprinsa: peste 5 cm dilatatie! M-a somat sa-mi fac rapid bagajul si sa plec catre sala de nasteri care era la parter (2 etaje mai jos). Mi-a spus ca ma asteapta sa vin cu bagajul si ma va conduce ea jos… M-am intors in salonul meu, triumfatoare si usor agitata (o agitatie pe care ea mi-o transmisese mai mult). Mi-am dat seama ca lucrurile mele erau imprastiate cam peste tot (recunosc, sunt dezordonata si cand nu sunt in travaliu) si ca nu sunt CU SIGURANTA in stare sa le strang. Le-am lasat pe toate balta si mi-am luat doar gentuta mea de travaliu pregatita din timp, telefonul si cartile (Harry, of course… si o carte despre travaliu)…

Ma gandeam ca va avea Costi timp sa mi le stranga in timp ce asteapta pe holuri…, ceea ce s-a si intamplat.

Cu ajutorul asistentei, am luat liftul catre sala de nasteri. Deja, in faza in care eram, chiar aveam nevoie sa fiu insotita.

O data ajunsa in sala de nasteri mi-am dat seama ca modul de organizare era un pic diferit decat imi imaginasem. „Sala de nasteri” era de fapt o zona cu un hol, 1 baie, si mai multe sali impartite in functie de rolul lor: pentru travaliu (camere cu paturi simple de spital) si pentru nasterea propriu-zisa – expulzia – cu mese ginecologice. Recunosc ca, fiind intr-o stare de semi-transa, in care eram mai mult atenta la ce se intampla cu corpul meu decat la detaliile administrative, nu am reusit sa retin cate camere de travaliu, cate de nastere, cu cate mese, etc… Atat mai retin, ca mi s-a dat primul pat din dreapta intr-o sala de travaliu si ca auzeam mai multe femei exprimandu-si foarte sonor sentimentele referitoare la contractiile lor…

Asistentele m-au luat ca din oala: „haideti la clisma, haideti sa facem si un nou control vaginal, etc…” Eu insa incepusem sa inteleg ca e timpul sa-mi sun doctorita daca vreau sa aiba timp sa ma asiste la nastere. Asa  ca le-am spus ca trebuie sa astepte pana o sun. Au inceput cu comentariile usor rautacioase gen „inca o fitoasa cu pretentii!” In mod ciudat, nu-mi pasa!  Am dat telefon dar… nimic: „Abonatul blah, blah, blah…” Atunci m-am speriat! Mi-am dat seama ca e 2.30 dimineata si ca voi naste cu cine e pe tura. L-am sunat pe Costi si i-am spus asta si lui. Din fericire exista si un plan B… Printr-un lant de cunostinte binevoitoare, cineva a sunat la una dintre asistente si a pus o vorba buna pentru mine. Din acel moment si pana la o ora dupa ce am nascut am avut parte de o persoana dedicata mie 100%. O voi numi Moasa. Voi scrie cu M mare 🙂 pentru ca asta exprima ce simt pentru ea. Nu-mi pasa ca a stat langa mine din interes, nu-mi pasa ca poate tot ea comentase cu cateva minute in urma (asta chiar nu stiu cu certitudine).Tot ce conteaza e ca prezenta si atitudinea ei mi-au fost de un ajutor imens.

Tot ce s-a intamplat din acel moment incolo in memoria mea e invaluit intr-o ceata groasa, asa cum iti amintesti o petrecere la care ai baut mult prea mult. Daca voi parea coerenta in povestirea mea, nu lasati ca lucrul acesta sa va pacaleasca 🙂 Cred ca daca un regizor ar trebui sa reprezinte intr-un film experienta unui drogat sau a unei femei in travaliu, ar trebui sa folosesca tehnici asemenatoare. (Voi, dragele mele mamici, mai ales cele pe care le-am cunoscut la cursuri, stiti de ce! Dar pentru cine nu stie inca, voi explica). Senzatia de transa de care tot vorbesc nu e data de „agonia”durerii (eu nu eram in agonie, si multe alte femei nu sunt), ci de fluxul de endorfine – hormoni ai placerii, care au rolul de a diminua perceptia durerii. Nu intru in amanunte. Tema hormonilor in travaliu o voi aborda intr-o postare separata. Ei sunt substratul fiziologic al miracolului si cine nu intelege asta, nu va intelege niciodata nasterea.

Dar sa ma intorc la povestea mea… Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este THE BIG C: clisma… Maaaare prag psihologic… Ca si cum, pe masura ce te apropii de momentul nasterii trebuie sa te lepezi pe rand de fiecare inhibitie, pudoare, dorinta de de intimitate… Oricum, una peste alta, experinta nu a fost nici pe departe atat de terifianta pe cat ma asteptam. Moasa m-a invitat la baie (nu stiu de ce dar eu nu ma asteptam ca acolo sa se produca evenimentul), iar prezenta ei  in incapere a fost de scurta durata… Restul a depins de mine… La urma am fost fericita ca in sfarsit ma pot concentra asupra contractiilor si nu asupra efortului de a nu face pe mine… Medicul si Moasa ma incurajau sa ma plimb, sa ma misc cat mai mult… si la inceput puteam sa fac asta, cu conditia sa stau totusi in apropierea patului, astfel incat sa am un punct solid de sprijin in timpul contractiilor… O simpla sprijinire de un perete nu mi-ar fi fost suficient, iar alte obiecte de mobilier solide si comode nu prea mai erau prin raza mea… Cum nu stiam nici o tehnica de respiratie, nu mi-a ramas decat sa ma concentrez macar sa nu-mi tin respiratia si sa-mi tin corpul cat mai relaxat in timpul contractiilor. Treaba deloc usoara, era ca si cum s-ar fi dat o batalie intre corpul si creierul meu. Totusi, dupa ce am exersat cateva contractii am reusit cat de cat… O perioada am ramas doar eu cu treaba mea… Ceea ce era perfect din punctul meu de vedere. Moasa sau medicul mai mult m-ar fi incurcat in acele momente. Singura intrerupere (placuta, si totusi intrerupere), a fost aparitia lui Costi pentru cateva momente, cu un halat pe umeri… Mi-a dat un pupic si s-a uitat la mine cu o combinatie de bucurie, mila si disperare care nu sunt sigura ca mi-au placut in mod deosebit… Era ca si cum mi-ar fi fost teama ca daca cineva ma compatimeste, voi incepe si eu sa ma autocompatimesc si asta ar fi fost inutil si contraproductiv… M-a asigurat ca e pe aproape si ca mi-a strans bagajele din salonul de sus, dupa care s-a retras (cu inima cat un purice, l-am simtit eu…).

Controale vaginale in tot acest timp: unul la sosire – efectuat de medic pe o masa ginecologica dintr-o sala de nastere, alte cateva facute de Moasa in pat…, habar n-am cate, stiu doar ca erau mult mai putin dureroase si ca de ficare data era anuntata dilatatia cu voce tare: 6 cm la inceput, apoi7 si in final 8… Era reconfortant sa stiu ca lucrurile se misca atat de repede!

La 8 cm, (adica undeva dupa ora 3.45 ) medicul a luat decizia sa imi rupa membranele, pentru ca nu, pana in momentul respectiv inca nu mi se rupsese apa (cum se spune in popor:) )… De aici incolo abia, lucrurile au devenit palpitante!

Dar despre asta in urmatorul episod (Travaliul tranzitional)…

Povestea nasterii lui Mihai – partea III (Travaliul timpuriu)

PARANTEZA DE INCEPUT

(Incercand sa intru in sfarsit in povestea nasterii propriu-zise ma lovesc de un mic obstacol. Imi dau seama ca voi fi nevoita sa intru in detalii „tehnice” – a se citi intime,… sa astern cuvinte precum „scurgeri”, „tampoane”, componente diverse ale organelor genitale feminine, interne sau externe, etc… N-am cum sa le ocolesc daca vreau sa spun tot ce am de spus.  Pentru ca, gravida fiind, exact genul asta de info mi-au lipsit… iar pentru a le obtine aveam nevoie sa-mi iau inima in dinti si sa-mi intreb toate cunostintele care aveau deja copii…

Sa nu ziceti ca nu v-am prevenit! 🙂 …)

OK…Let’s do this!

E un lucru stiut… Gravidele urineaza des… Drept urmare, nu dupa mult timp m-am trezit nevoita sa-l las jos pe Harry si sa ma aventurez spre baia din capatul celalalt al coridorului… Surpriza! Am descoperit un firicel de sange pe tamponul instalat preventiv cu cateva ore in urma. Entuziasmata, am tasnit direct spre cabinetul medicului de pe palier (dealtfel era la jumatatea drumului intre baie si salonul meu). Era acolo doar asistenta, pe care am trezit-o din somn (sa tot fi fost trecut de 22.30). Buhaita, dar amabila, a ascultat ce am avut de spus si mi-a replicat: „Aratati-mi tamponul!” Am clipit des si am inghitit in sec… Trebuia sa fie o gluma… In lumea din care veneam eu ideea de a face pe cineva martor la schimburile intime dintre o femeie si tamponul ei era oripilanta… Abia in zilele ce urmau aveam sa aflu cum medicii si asistentele citesc in tampoane mai ceva ca Mama Omida in palma. Am privit-o din nou pe asistenta. Cu atentie. Nu glumea. Pentru o secunda m-am gandit sa renunt. Sa-mi cer scuze de deranj si sa ma intorc in patul meu… Apoi curiozitatea a invins. Pe masura ce chilotii mei coborau, sangele imi urca in obraji… Asistenta a aruncat o privire fugara si blazata dupa care mi-a spus sa nu-mi fac griji. S-ar putea ca travaliul sa inceapa acum, sau sa mai dureze ore bune… M-a sfatuit sa adorm, voi avea nevoie sa fiu odihnita! Un sfat intelept, dealtfel, pe care am si incercat sa-l ascult.

M-am intors la cartea mea, dar dupa ce m-am surprins citind de 20 de ori aceleasi 3 randuri, am renuntat. Era clar ca nu ma mai puteam concentra. Am incercat sa dorm, dar aveam emotii… Stateam cu mana pe burta si simteam ca am din cand in cand contractii… Burta se intarea pentru cateva zeci de secunde, apoi isi revenea, fara sa ma doara absolut nimic. Nu m-am impacientat prea mult. Asta mi se intampla din cand in cand inca din luna a 7-a. Aproape reusisem sa atipesc cand, pe la 23.30, usa s-a deschis brusc (fara vreo bataie prealabila) si lumina (orbitoare) s-a aprins. Nauca, am ridicat capul si am vazut vreo 5-6 persoane in halate albe intrand in salon. Fete si baieti tineri, cu un barbat mai matur in frunte care ni s-a adresat (mie si colegei de camera pe jumatate inca adormita): „Doamna Samarghitan?” I-am facut semn ca sunt eu. „Doamna asistenta mi-a spus ca aveti niste sangerari. Haideti, va rog, pana in cabinet, sa vedem despre ce este vorba.”

M-am urnit, studiandu-l in acelasi timp din cap pana in picioare. Sa fi avut vreo 30 de ani. Poate ceva mai mult. .. Inalt… Oarecum atragator… Ceea ce facea lucrurile cu atat mai neplacute!

(paranteza din nou: imi taraiam papucii pe hol catre ceea ce banuiam/stiam ca va fi prima mea examinare vaginala facuta de catre un medic BARBAT; pentru ca ginecologul meu de pana atunci era o FEMEIE! Nu ca as fi fost eu tare pudica pe atunci, dar ideea de a ma dezvalui astfel in fata unui barbat mi de parea… bleah… ca sa ma exprim academic…).

Am fost invitata sa ma catar pe masa ginecologica in timp ce tinereii (nu stiu ce era cu ei pentru ca nimeni nu mi-a explicat) se pozitionau strategic, pentru o vizibilitate cat mai buna a zonei dintre coapsa mea dreapta si ce stanga… Se vedea pe fata lor ca erau aproape la fel de jenati ca si mine… L-am urmarit pe medic cum isi pune manusa chirurgicala… Speram, irational, ca va fi mai putin dureros decat fusesera controalele ginecologice din ultima luna… O asteptare care acum mi se pare atat stupida, cat si amuzanta… A fost ca si cum ar fi infipt lama unui cutit, adanc, in mine (ca de obicei, adica)… Mi-am dorit sa-i ard un picior in frunte… I-am auzit apoi vocea, blanda si politicoasa, si l-am iertat… M-am dat jos de pe masa in timp ce el imi spunea ca nu observa nici o modificare fata de ultima nota inscrisa in carnetul gravidei: „col scurtat, permeabil larg la index”.

M-am grabit inapoi spre pat, gandindu-ma „am facut-o si pe asta!”. Am incercat din nou sa adorm si… din nou… ceva nu m-a lasat!

AUUUCH!!!!! PRIMA CONTRACTIE! Am sarit din pat, am aprins lumina si mi-am cautat un pix. L-am deschis pe Harry si pe coperta interioara, alba, am notat triumfator ora: 12.38! M-am intins inapoi in pat, in asteptare… 12.47: o noua contractie… Auuu!…. Era intr-adevar dureros… Ma simteam un pic confuza… In toate cartile scria ca primele contractii sunt foarte usoare… Ale mele… hmmm… erau orice altceva decat usoare!… M-am gandit sa anunt medicul sau asistenta, dar am renuntat… M-am gandit sa mai astept… Sa mai incerc sa ma odihnesc… 12.51… 01.01… 01.09… 01.14… 01.17… OK! Devenea ridicol… Durerea era deja atat de puternica incat era insotita de un inceput de disperare… Plus senzatia ca tot corpul mi se incordeaza ca piatra, impotriva vointei mele. Cum era durerea? Cu siguranta ca zona, era undeva intre buric si osul pubis, de la un sold la altul, iradiand vag si in zona lombara. Semana oarecum cu o combinatie intre durerea menstruala si crampele intestinale ce preced o diaree groaznica. Drept urmare, cu fiecare contractie, simteam din ce in ce mai mult ca voi face pe mine de toate, in special nr. 2…

Nici nu avusesem inca 10 contactii si deja se intamplau cele de mai sus… Da! Era ridicol de repede. Asa ca m-a apucat rasul… Un ras isteric, nervos! Un ras care a speriat-o putin pe colega mea, acum treaza si ea. I-am spus printre hohote „daca asa e la inceput, atunci cum naiba va fi spre sfarsit??!!” A inceput sa rada si ea…

Deja era clar… Eram in travaliu… L-am sunat pe Costi si i-am spus… L-am rugat sa anunte pe toata lumea… Eu nu eram in stare… Aveam lucruri mai importante de facut 🙂

Am decis sa anunt si „autoritatile” ca am contractii adevarate. La sfarsitul unei contactii am lipait ca o rata spre cabinetul de pe hol. Iar asistenta… Iar am trezit-o din somn… Buhaita si semiexasperata sa ma vada a 3-a oara in 2-3 ore… Mi-a explicat ca, desi ma crede ca am contractii, nu are ce sa-mi faca… Travaliul dureaza mult la prima nastere… Sa incerc sa ma odihnesc… (in principiu avea perfecta dreptate, doar ca nu ma vazuse pe mine in timpul unei contractii…).

M-am intors cu coada intre picioare si contractiile au continuat: 01.20… 01.24… 01.30… 01.35… 01.40… 01.42… 01.44… 01.46… Rapide, rapide, rapide…

Era interesant! In timpul contractiei durerea era mare. Nu puteam sa stau locului, eram cand jos, cand sus, de obicei aplicata in fata, scrasnind din dinti, desi stiam ca trebuie sa ma relaxez… In schimb, intre contractii durerea disparea ca prin farmec si reuseam sa-mi frunzaresc cartile mele despre nastere si sa-mi notez ora si minutul fiecarei contactii. Eram extrem de agitata pentru ca stiam ca sala de nasteri e la alt etaj iar corpul meu se misca repede… Simteam instinctiv ca intensitatea era egala cu progresul rapid, in cazul meu… In paralel, aveam senzatia ca sunt din ce in ce mai putin lucida, rationala. Aveam dificultati sa-mi concentrez atentia la orice altceva decat senzatiile corpului meu…

Ceea ce nu stiam era ca aici undeva, probabil intre ora 1 si 2 noaptea, treceam de 4 cm dilatatie…

VA URMA (Travaliul activ)

Povestea nasterii lui Mihai – partea II (INTERNAREA)

Saptamana 40 a venit si cu ea… vesti ingrozitoare: Ana, prietena mea cea mai buna din adolescenta si colega de liceu cu mine (in Constanta) era extrem de bolnava, in coma, cu sanse minime de supravietuire. O veste soc, picata ca din cer!

Saptamana 41 a venit si… a trecut. Era ca si cum Mihai ar fi refuzat sa vina intr-o lume in care mama sa era atat de trista… Medicul mi-a recomandat ca in 2 iunie – sapt 42 deja – sa ma internez. De buna-voie sau nu, bebe trebuia sa vina. Asa ca, intr-o dimineata de luni, devreme, eu si sotul meu ne-am incarcat bagajul in masina si am pornit calmi, si totusi emotionati, catre maternitate. Simteam ca mi-a fost furat dreptul de a fi luata pe sus de debutul travaliului, de a-i spune lui Costi (sotul meu), cu un ton entuziasmat si semipanicat „mi s-a rupt apa!!!!” sau „am contractii!!!”.

Drumul de 10 minute cu masina mi s-a parut sec si dezamagitor fata de fanteziile mele… Atat retin. Ca i-am spus lui: „iti dai seama ca maine pe vremea asta vom avea un copil?” Excludeam complet varianta in care ar fi putut sa dureze mai mult de atat.

Procedura de internare a fost plictisitoare, impersonala si acra…. fara a fi traumatizanta. Sincera sa fiu eram recunoscatoare ca nimeni nu-mi vorbise urat, nu ma jignise. Eram atat de pregatitia sa fiu tratata ca o vita la taiere incat am fost cu totul placut surprinsa de tot ce a urmat (cu foarte mici exceptii). Am fost internata la sectia obstetrica patologica si o asistenta mi-a administrat calciu intravenos. Cateterul mi-a fost instalat in mana si lasat acolo pentru utilizari ulterioare. Il priveam des, amuzata, ca pe o dovada in plus ca lucrurile s-au pus in miscare si ca bebe intr-adevar vine. Eram enorma, o balena blonda uriasa, cu halat rosu, printre alte multe burtici, mici si mari, majoritatea de o alta etnie ca mine.

Ma simteam permanent ingrijorata sa nu fac vreun gest gresit care sa supere oamenii din sistem. Imi uram vocea sovaitoare, excesiv de politicoasa,… nesiguranta. Ma simteam pe teritoriu dusman, desi era probabil doar o iluzie… Uneori muncim atat de greu sa ne autoimplinim propriile profetii incat un lucru atat de neinsemnat ca realitatea nu ne poate opri (Nota pentru mine: ai grija ca propriile asteptari sa-ti fie pozitive, chiar cu riscul de a cadea de sus – Am I making any sense?). Cu un ochi intern vigilent, obsesiv, urmaream semnele pe care corpul mi le-ar fi dat daca intra in travaliu. Liniste. Nimic!

Colega mea de camera, o femeie extrem de tanara, cu un aspect trist si neingrijit, a inceput sa ma chestioneze. A mentionat, ca in treacat, cum si ea ajunsese cu sarcina precedenta la 42 de saptamani si cum pierduse bebelusul. Dupa tresarirea initiala de panica si oroare, m-am simtit furioasa… apoi vinovata. Femeia asta stiam ca ar fi avut nevoie de cineva, de suport, dar eu nu eram in masura sa ii ofer nimic. Instinctul de autoaparare imi spunea sa ma protejez. Am incercat sa dau DELETE comentariilor ei si m-am afundat in cartea mea „Harry Potter si Talismanele Mortii” (amuzant, nu? – la prima vedere, sa aleg tocmai asa o carte – si totusi, sa citesc despre baietelul a carui viata a fost salvata de puterea iubirii materne simteam ca ma inspira intr-un fel….).

Dupa un timp a venit momentul pentru ecografia zilnica a tuturor pacientelor. Am coborat in sir indian la parter, o gasca de burti in halate si papuci. S-a dovedit ca totul era ok in cazul meu… Bebe nu dadea semne ca nu ar fi stat comod acolo, inauntru. La intoarcere am fost mutata intr-un alt salon, de data asta cu o mamica insarcinata in 4 luni care avea mici probleme cu sarcina, fara sa fi fost ceva foarte grav. Era la al doilea bebe si m-a inveselit povestindu-mi despre prima ei nastere – usoara, rapida, fara nici un fel de probleme… Erau cuvinte pe care aveam nevoie sa le aud…

Dupa-amiaza Costi m-a vizitat si el, incarcat cu bunatati si cu perne suplimentare: il rugasem sa le aduca, semn ca incepeam usor, usor, sa accept ideea ca s-ar putea sa mai treaca o zi doua pana la mult asteptatul eveniment. Catre ora 8 l-am trimis acasa, asigurandu-l ca sunt ok si ca poate dormi linistit in acea noapte. Ba chiar l-am incurajat sa sune pe toata lumea si sa-i anunte ca intram in prelungiri…

M-am pregatit de culcare impacata, resemnata, linistita… Doar eu, Harry (colega mea dormea) si imensul meu burdihan proptit intre perne… Cine ar fi crezut ca doar cateva zeci de minute ma mai desparteau de primele contractii?…

VA URMA (Povestea nasterii lui Mihai – partea III (TRAVALIUL TIMPURIU)