MAMI, CINEVA ARE NEVOIE DE TINE!

Draga cititor/cititoare,

Textul de mai jos mi-a placut atat de mult incat m-am trezit traducandu-l intr-o dupa-amiaza… fara ca macar sa-mi fi propus asta in mod constient. Am simtit nevoia sa-l trimit mai departe si in limba romana, chiar daca traducerea mea poate mai schiopateaza pe ici pe colo… si chiar cu riscul ca intr-o alta limba sa piara o parte din semnificatia si sensibilitatea mesajului. Fiintele umane sunt atat de diferite – familiile, mamele, copiii, valorile, stilurile de parenting… Si totusi, avem in comun o forta mai mare si mai impresionanta decat toate diferentele dintre noi: iubirea (capacitatea de a o darui si nevoia de a o primi). Enjoy!

 

„Inca din momentul in care am adus-o pe fiica noastra acasa, fratii ei mai mari au fost primii care imi spuneau cand plangea sau mirosea un pic… ciudat :). “Cineva are nevoie de tine”, imi spuneau ei. Nu stiu de unde a pornit expresia asta, dar la inceput ma agasa un pic. Poate ma bucuram si eu in acel moment de un dus rapid… “Mami, cineva are nevoie de tine! Bebe plange!”. Sau poate ma mai odihneam si eu cateva secunde, perfect constienta ca bebelusa incepuse déjà sa se foiasca si sa se agite, semn ca se trezea. “Mami, cineva are nevoie de tine!” OK! Am inteles!” Ca sa nu mai spun ca nevoile unui nou nascut palesc in fata celor a 2 baietei prescolari. Intotdeauna cineva are nevoie de o gustare, un plasture, o alta soseta, cuburi de gheata, o jucarie noua, un muc sters, o imbratisare, o poveste, un sarut. Unele zile parca nu se mai termina niciodata si monotonia sentimentului ca “cineva are nevoie de tine” poate sa-nceapa sa te afecteze. Dar, intr-o zi, mi-a picat fisa: au nevoie de MINE. De nimeni altcineva. Nici o alta persoana din toata lumea asta. Au nevoie de MAMI! 🙂

Cu cat pot sa accept mai repede ca sa fii MAMI inseamna sa nu iesi nicodata din tura, cu atat mai repede voi putea sa-mi gasesc linistea si sensul in aceasta etapa nebuna din viata mea. Sa fiu MAMI este datoria, privilegiul si onoarea mea. Sunt pregatita sa fiu alaturi de cel ce are nevoie de mine, toata ziua, toata noaptea. MAMI inseamna ca ma trezesc pentru ca baietzelul de 4 ani are un cosmar, cand doar ce am culcat bebelusa dupa suptul de la 4 dimineata. MAMI inseamna ca supravietuiesc doar cu cafea si resturi de mancare de la copii. MAMI inseamna ca eu si sotul meu poate n-am mai avut o conversatie matura de saptamani intregi. MAMI inseamna sa pun nevoile lor pe primul plan, fara ezitare. MAMI inseamna ca trupul meu e plin de junghiuri si dureri, iar sufletul meu e plin de iubire.

Sunt sigura ca va veni o zi cand nimeni nu va mai avea nevoie de mine. Copiii mei vor fi demult plecati si preocupati de propriile lor vieti. S-ar putea chiar sa ajung singura in vreun azil, simtind cum, pe zi ce trece dispar putin cate putin. Nimeni nu va mai avea nevoie de mine atunci. Ba poate chiar voi fi o povara. Sigur, vor veni sa ma viziteze, dar bratele mele nu vor mai fi casa lor. Sarutarile mele nu vor mai fi leacul lor. Nu vor mai fi ghetutze de sters si centuri de siguranta de prins. Voi fi citit demult pentru ultima oara aceeasi poveste de 7 ori. Nu ma voi mai gandi sa dau pedepse. Nu vor mai fi bagaje de impachetat si despachetat sau farfurii de umplut. Sunt sigura ca inima mea va tanji sa auda din nou micutzele voci strigandu-ma “Mami, cineva are nevoie de tine!”

Deci, deocamdata, aleg sa-mi para frumoasa pacea alaptarii de la 4 dimineata in camarutza noastra intima. Ne uitam pe geam la caderea muta a zapezii si la un iepuras care alearga pe intinsul ei. Sunt doar eu si bebelusa mea, peste tot in vecini e intuneric si liniste. Doar noi doua suntem treze si ne uitam la lumina pala a lunii si la dansul umbrelor pe peretii incaperii. Noi doua suntem singurele care auzim cum canta bufnita in departare. Ne cuibarim impreuna sub o paturica, o legan pana adoarme in bratele mele. E 4 dimineata si sunt epuizata si frustrata. Dar e ok, ea are nevoie acum de mine. DOAR de mine. Si poate… si eu am nevoie de ea. Pentru ca ma face sa fiu MAMI. Candva, va dormi toata noaptea. Candva, poate voi sta intr-un carucior, cu bratele goale, visand la acele nopti din camera ei. Cand ea avea nevoie de mine, iar noi doua eram parca singurele fiinte din lume.

 somebodyneedsyoupost

 

Poate sa fie placut sa aiba cineva nevoie de tine? Cateodata, cu siguranta. Dar de multe ori este obositor. Extenuant. Dar nici nu e nevoie sa fie placut tot timpul. Este o datorie, o responsabilitate. Dumnezeu m-a facut MAMI a lor. Este un rol dupa care am tanjit cu mult timp inainte de a-l intelege cu adevarat. La o iesire de week-end sotul meu se tot mira de cate ori baietii nostri spuneau “Mami” “Mami” “Mami”. “Tot timpul sunt asa?” a intrebat el incapabil sa-si ascunda groaza si mila. “Dap. Tot timpul. Asta e job-ul meu.” Si trebuie sa recunosc ca este cel mai greu job pe care l-am avut vreodata. In viata mea anterioara eram manager-ul unui restaurant pentru un foarte popular lant de localuri din Florida. O sambata seara cu o tona de vase murdare, un timp de asteptare de 2 ore plus o eventual pana de curent e o nimica toata pe langa ora 5 dupa-amiaza in familia noastra. Si, credeti-ma, clientii din Florida de Sud sunt printre cei mai greu de multumit. Dar sunt joc de glezne pe langa piticii mei nedormiti si flamanzi…

A fost odata ca niciodata… A fost odata o vreme in care aveam timp. Timp pentru mine. Acum…, unghiile mele de la picioare ar avea nevoie de ceva ingrijire :)… Sutienul imi vine un pic altfel… Placa de par poate nici nu mai functioneaza, nu stiu… Nu pot sa fac dus fara spectatori. Am inceput sa am nevoie de crema de riduri. Dovezi ca sunt acum mama. Dovezi ca cineva are nevoie de mine. Ca in acest moment, cineva are tot timpul nevoie de mine. Ca ieri seara, de exemplu…

La 3 dimineata aud lipaitul picioruselor apropiandu-se de pat. Raman nemiscata, abia respirand. Poate se va intoarce in camera lui. Da,da… vezi sa nu!

“Mami!”

“MAMI!” putin mai tare.

“Da” raspund in soapta.

Tace o clipa, cu ochii lui mari licarind in semiintuneric.

“Te iubesc”

Apoi dispare. Lipa, lipa inapoi la el in camera. Dar cuvintele lui staruie in aerul racoros al noptii. Daca as putea sa intind mana si sa le culeg, le-as prinde si le-as strange la piept. Vocea lui suava soptind cele mai frumoase cuvinte din lume. Te iubesc. Cu zambetul pe buze, expir usor, parca de teama sa nu pierd amintirea. Atipesc la loc lasand vorbele lui sa mi se aseze in inima.

Intr-o zi, acel baietel va fi un barbat. Nu-mi va mai sopti vorbe dulci in orele diminetii. Voi auzi doar linistea noptii si sforaitul sotului. Voi dormi dusa noaptea, fara grija unui copil bolnav sau a unui bebelus care plange. Toate vor fi amintire. Acesti ani in care e nevoie de mine sunt extenuanti, dar trecatori. Trebuie sa incetez sa ma gandesc cum va fi “intr-o zi” in care totul va fi mai usor. Pentru ca adevarul e ca poate va deveni mai usor, dar nu mai bine decat acum. Acum cand sunt poate murdara de muci sau voma. Acum, cand savurez aceste brate grasute in jurul gatului meu. Acum este perfect. “Intr-o zi” ma voi duce la pedichiura si voi face dus singura. “Intr-o zi” euvoi fi doar a mea din nou. Dar acum ma daruiesc altcuiva, si sunt obosita si murdara, si ATAT de iubita… si… trebuie sa plec. CINEVA ARE NEVOIE DE MINE.”

http://yourbestnestindy.com/2014/02/27/mommy-somebody-needs-you/

Povestea unui tatic sau Socul butonului rosu

Astazi am decis sa impartasesc in sfarsit una din cele mai amuzante, emotionante si originale povesti despre adaptarea la rolul de proaspat parinte. De data asta, abordarea este din perspectiva unui tatic pe care l-am cunoscut alaturi de sotia sa la cursurile Lamaze si caruia inca o data ii multumesc, cu aceasta ocazie, pentru bunatatea si rabdarea de a pune pe hartie ceea ce a simtit si trait in acele momente de inceput de drum…

“Prima saptamana, socul butonului rosu

Cum spune si titlul , o sa incerc sa-mi reiau gandurile acuma dupa 6 saptamani, si sa povestesc experienta noastra, care dupa cum ai spus-o si tu poate ajuta pe cineva vreodata, daca o impartasesti si celorlalti parinti.
Deci, am plecat de la maternitate, cu cea mai comoda masina care a existat vreodata, si anume un Mercedes E Classe seria W123, numita in jargonul romanesc „cobra”. Ei bine poate unii spun ca e prea inceata si e „barca”, sau nu are aer conditionat, dar in aceasta situatie era cea mai buna alegerepentru un nou nascut si mama lui.

Se facea, ca era o zi de sfarsit de mai foarte calda, si pe la orele 13:00 am plecat pe poarta maternitatii, dupa ce toata lumea si-a luat ramas bun de la noi, au vrut sa vada copilul si si-au exprimat parerile, care mai de care.
Bagat in cobra,  landou  plus mama in spate. Cobra este al dracului de lata, si ca atare mama nu a intampinat nici o problema la acomodare. Pe scaunul din fata , erau tot felul de lucruri de urgenta in caz de orice. Pampers, servetele, apa, cam cum am fi plecat noi pe vremuri in excursii pe creste de munti, sau cabane indepartate.
Ei bine, din Targu Mures se iese destul de usor, iar prima parte a drumului este brici sa zicem asa , pentru tara noastra.  Stilul de condus a fost adaptat si el, precum as purta un cofrag de oua pe capota. Acuma,  tehnic vorbind, din cauza caldurii care izbugnise, copilul a dormit tot drumul. Evident noi tremuram sa nu cumva sa trebuiasca alaptat pe marginea drumului, sau sa trebuiasca schimbat.  Evident verificari de cat de cald ii este  erau in permanenta efectuate, sau daca prizele de aer erau prea brutale pentru el.

Cam dupa trei ore am ajuns acasa. Era deja dupa-masa. Repede copilul pus in patul deja pregatit din timp la cerintele mamei, despachetat totul, si o oarecare incercare de relaxare.
Inspre seara, lucrurile s-au mai schimbat, si aici intervine semnificatia titlului. Puiul nostru, a inceput sa planga, si nu se putea linisti cu nimic. Tot din ceea ce ne invatzasera cei de la maternitate sau de la curs, nu exista, sau nu recunosteam noi in descriere, sau pur si simplu nu puteam noi gandi, din cauza presiunii mari si a stresului.
In acel moment cand toate acestea  au fost luate la cunostinta, ne-am dat seama ce lipsea, si anume butonul rosu din salon. Acel buton  era ceva magic. Orice se intampla cu copilul isi gasea salvarea in acel buton . Acuma nu mai era. Totul era la latitudinea si decizia noastra.  A fost necesar  sa ne adunam toata taria de caracter pe care am avut-o si toate puterile, plus un bagaj imens de cunostine, plus curs. Doar toate acestea  au  dus la supravietuirea acelei nopti. In acele momente unul ca mine isi face griji din care mai de care si foarte greu reuseste sa treaca peste ele. Om obisnuit cam ca majoritatea oamenilor din ziua de astazi, ca orice lucru care exista, trebuie sa aiba un manual de instructiuni –  sa faci cutare, ca sa se intample cutare; sa respecti o regula pentru a obtine un regulament; sau sa intrebi pe cineva sa-ti dea un raspuns da sau nu.
Ei bine in scurt timp am aflat ca asa ceva nu exista, si ca fiecare spunea ce patise el, dar bine inteles cu rezerva ca nu e musai sa fie asa si la al nostru. Pe net gaseai o varietate de posibilitati incat s-ar umple o clasa de gradinita de 40 de prescolari de temperamente si caractere.
Eram singuri pe lume, noi si puiul…..
Pentru mine, era cam asa: noaptea de culoare alba, ca suport tehnic la mama si copil. Ziua – zeci si sute de hartii la primarie , servici, cereri peste cereri, cumparaturi, haine, pampers, biberoane, tot ceea ce nu am cumparat niciodata, si nu credeam ca o sa cumpar.
A urmat baby blues (melancolia postnatala). Na, aici e cu dichis. Nici nu stii cum te ia. Si nici nu stii ca e. Numai acuma stiu ca a fost. Nu era clar atunci, si pe mama o apuca disperarea, si motivul este neclar, si se aduna cumva toate, si atunci cei din jur, pur si simplu o trag afara din acea stare. Pe urma m-a apucat pe mine. Atat nesomn, si plans de copil, si incertitudine, pentru un om cu viatza fixa, care cunoaste legile fizicii, este practic sfarsitul lumii. Si atunci am simtit eu cum am fost ajutat din toate partile, si practic ajutorul consta in spunerea de catre ceilalti a evidentului, care tie ca victima nu iti mai este clar!
A trecut si saptamana  1, a trecut si 2, bunicile si alte femei de varste inaintate, spuneau ” la 3 saptamani e mai bine” . Pe urma spuneau la 3 luni, pe urma la 6 si in final cam un an. Cu timpul ne-am cam dat seama ca nu e asa, si ca viatza chiar s-a schimbat si acum e asa cum nu se poate descrie,  sau poate nu stiu eu sa o descriu. Nu e ca o pompa de injectie, sau ca o restaurare de o alta masina veche gasita de mine pe strada, nu poate fi lasata pe maine, si nici nu se poate face mai repede, „ca sa termin o data” e pur si simplu asa cum spune legea naturii si trebuie luata ca atare.
Aici intervine o treaba pur masculina, se zice ca barbatii cam pe la 6 luni incep sa prinda sentimente fatza de pui;  ei bine, eu nu stiu cum e, dar nu prea pot sa zic ca simt mare branza. Mama lui in schimb e altfel, si se vede. Are ceva ce eu nu am, are alta rabdare, alta intelegere, alta putere psihica. Eu, ca terminator, trebuie facut baitza, trebuie ragait, trebuie plimbat etc. Le facem, ca asa zice mama , ca ea nu poate singura. Imi place puiul, dar la fel ca pompa de injectie, ca o jucarie, ca ceva la care trebuie sa mesteresc. Sunt curios daca se va schimba asta….
Astept sa creasca, sa pot sa-l invatz, una alta, sa-i arat, sa-mi spuna ca nu-i place ceva, sa am un feedback de orice fel. Na oricum imi place mai mult decat un catelus dragutz, sau un pisoi si mai dragutz,  dar vreau si mai mult!

Acum la 6 saptamani deja ne amintim de cum eram in saptamana  2, 3 , 4, si parca e asa de demult, o amintire, asa cum era la BAC, acum 10 ani….
Si probabil in 10 ani , cand sper ca nu vom mai fi in acesta tara , sa ne amintim de toate, si de ajutorul vostru, si tot ce s-a intamplat, si sa ne distram de ce speriati eram la inceput.”