Povestea unui tatic sau Socul butonului rosu

Astazi am decis sa impartasesc in sfarsit una din cele mai amuzante, emotionante si originale povesti despre adaptarea la rolul de proaspat parinte. De data asta, abordarea este din perspectiva unui tatic pe care l-am cunoscut alaturi de sotia sa la cursurile Lamaze si caruia inca o data ii multumesc, cu aceasta ocazie, pentru bunatatea si rabdarea de a pune pe hartie ceea ce a simtit si trait in acele momente de inceput de drum…

“Prima saptamana, socul butonului rosu

Cum spune si titlul , o sa incerc sa-mi reiau gandurile acuma dupa 6 saptamani, si sa povestesc experienta noastra, care dupa cum ai spus-o si tu poate ajuta pe cineva vreodata, daca o impartasesti si celorlalti parinti.
Deci, am plecat de la maternitate, cu cea mai comoda masina care a existat vreodata, si anume un Mercedes E Classe seria W123, numita in jargonul romanesc „cobra”. Ei bine poate unii spun ca e prea inceata si e „barca”, sau nu are aer conditionat, dar in aceasta situatie era cea mai buna alegerepentru un nou nascut si mama lui.

Se facea, ca era o zi de sfarsit de mai foarte calda, si pe la orele 13:00 am plecat pe poarta maternitatii, dupa ce toata lumea si-a luat ramas bun de la noi, au vrut sa vada copilul si si-au exprimat parerile, care mai de care.
Bagat in cobra,  landou  plus mama in spate. Cobra este al dracului de lata, si ca atare mama nu a intampinat nici o problema la acomodare. Pe scaunul din fata , erau tot felul de lucruri de urgenta in caz de orice. Pampers, servetele, apa, cam cum am fi plecat noi pe vremuri in excursii pe creste de munti, sau cabane indepartate.
Ei bine, din Targu Mures se iese destul de usor, iar prima parte a drumului este brici sa zicem asa , pentru tara noastra.  Stilul de condus a fost adaptat si el, precum as purta un cofrag de oua pe capota. Acuma,  tehnic vorbind, din cauza caldurii care izbugnise, copilul a dormit tot drumul. Evident noi tremuram sa nu cumva sa trebuiasca alaptat pe marginea drumului, sau sa trebuiasca schimbat.  Evident verificari de cat de cald ii este  erau in permanenta efectuate, sau daca prizele de aer erau prea brutale pentru el.

Cam dupa trei ore am ajuns acasa. Era deja dupa-masa. Repede copilul pus in patul deja pregatit din timp la cerintele mamei, despachetat totul, si o oarecare incercare de relaxare.
Inspre seara, lucrurile s-au mai schimbat, si aici intervine semnificatia titlului. Puiul nostru, a inceput sa planga, si nu se putea linisti cu nimic. Tot din ceea ce ne invatzasera cei de la maternitate sau de la curs, nu exista, sau nu recunosteam noi in descriere, sau pur si simplu nu puteam noi gandi, din cauza presiunii mari si a stresului.
In acel moment cand toate acestea  au fost luate la cunostinta, ne-am dat seama ce lipsea, si anume butonul rosu din salon. Acel buton  era ceva magic. Orice se intampla cu copilul isi gasea salvarea in acel buton . Acuma nu mai era. Totul era la latitudinea si decizia noastra.  A fost necesar  sa ne adunam toata taria de caracter pe care am avut-o si toate puterile, plus un bagaj imens de cunostine, plus curs. Doar toate acestea  au  dus la supravietuirea acelei nopti. In acele momente unul ca mine isi face griji din care mai de care si foarte greu reuseste sa treaca peste ele. Om obisnuit cam ca majoritatea oamenilor din ziua de astazi, ca orice lucru care exista, trebuie sa aiba un manual de instructiuni –  sa faci cutare, ca sa se intample cutare; sa respecti o regula pentru a obtine un regulament; sau sa intrebi pe cineva sa-ti dea un raspuns da sau nu.
Ei bine in scurt timp am aflat ca asa ceva nu exista, si ca fiecare spunea ce patise el, dar bine inteles cu rezerva ca nu e musai sa fie asa si la al nostru. Pe net gaseai o varietate de posibilitati incat s-ar umple o clasa de gradinita de 40 de prescolari de temperamente si caractere.
Eram singuri pe lume, noi si puiul…..
Pentru mine, era cam asa: noaptea de culoare alba, ca suport tehnic la mama si copil. Ziua – zeci si sute de hartii la primarie , servici, cereri peste cereri, cumparaturi, haine, pampers, biberoane, tot ceea ce nu am cumparat niciodata, si nu credeam ca o sa cumpar.
A urmat baby blues (melancolia postnatala). Na, aici e cu dichis. Nici nu stii cum te ia. Si nici nu stii ca e. Numai acuma stiu ca a fost. Nu era clar atunci, si pe mama o apuca disperarea, si motivul este neclar, si se aduna cumva toate, si atunci cei din jur, pur si simplu o trag afara din acea stare. Pe urma m-a apucat pe mine. Atat nesomn, si plans de copil, si incertitudine, pentru un om cu viatza fixa, care cunoaste legile fizicii, este practic sfarsitul lumii. Si atunci am simtit eu cum am fost ajutat din toate partile, si practic ajutorul consta in spunerea de catre ceilalti a evidentului, care tie ca victima nu iti mai este clar!
A trecut si saptamana  1, a trecut si 2, bunicile si alte femei de varste inaintate, spuneau ” la 3 saptamani e mai bine” . Pe urma spuneau la 3 luni, pe urma la 6 si in final cam un an. Cu timpul ne-am cam dat seama ca nu e asa, si ca viatza chiar s-a schimbat si acum e asa cum nu se poate descrie,  sau poate nu stiu eu sa o descriu. Nu e ca o pompa de injectie, sau ca o restaurare de o alta masina veche gasita de mine pe strada, nu poate fi lasata pe maine, si nici nu se poate face mai repede, „ca sa termin o data” e pur si simplu asa cum spune legea naturii si trebuie luata ca atare.
Aici intervine o treaba pur masculina, se zice ca barbatii cam pe la 6 luni incep sa prinda sentimente fatza de pui;  ei bine, eu nu stiu cum e, dar nu prea pot sa zic ca simt mare branza. Mama lui in schimb e altfel, si se vede. Are ceva ce eu nu am, are alta rabdare, alta intelegere, alta putere psihica. Eu, ca terminator, trebuie facut baitza, trebuie ragait, trebuie plimbat etc. Le facem, ca asa zice mama , ca ea nu poate singura. Imi place puiul, dar la fel ca pompa de injectie, ca o jucarie, ca ceva la care trebuie sa mesteresc. Sunt curios daca se va schimba asta….
Astept sa creasca, sa pot sa-l invatz, una alta, sa-i arat, sa-mi spuna ca nu-i place ceva, sa am un feedback de orice fel. Na oricum imi place mai mult decat un catelus dragutz, sau un pisoi si mai dragutz,  dar vreau si mai mult!

Acum la 6 saptamani deja ne amintim de cum eram in saptamana  2, 3 , 4, si parca e asa de demult, o amintire, asa cum era la BAC, acum 10 ani….
Si probabil in 10 ani , cand sper ca nu vom mai fi in acesta tara , sa ne amintim de toate, si de ajutorul vostru, si tot ce s-a intamplat, si sa ne distram de ce speriati eram la inceput.”

Anunțuri

2 gânduri despre „Povestea unui tatic sau Socul butonului rosu

  1. Ce-i rau cu a fi in aceasta tara? Peste 10 ani probabil veti fi in alta si veti trai cu dorul tarii asteia de nu o sa stiti cum sa-l mai domoliti. ps: in alta ordine de idei, dragutel articol. Andreea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s