Povestea nasterii lui Mihai – partea VII (Marea intalnire)

Iata ca incet, incet (poate prea incet), ma apropii de sfarsitul povestii mele… Deja v-am impartasit in postarile trecute toate detaliile procesului nasterii. Am fost tentata sa ma opresc acolo, dar mi-am dat seama ca povestea nu ar avea sens fara sa astern cateva cuvinte despre modul in care eu si Mihai ne-am cunoscut pentru prima oara ca doua fiinte separate. E o maaare provocare sa incerc sa descriu acele momente, cuvintele nu sunt suficiente… Voi incerca, totusi…

M-am reintors in patul in care petrecusem perioada de travaliu si m-am intins cu un sentiment de satisfactie si nerabdare… Costi a aparut primul… S-a apropiat de mine, cu halatul alb pe umeri si cu o expresie pe fata pe care nu am cum sa o descriu suficient de sugestiv… Emotie, mandrie, nesiguranta, entuziasm, teama si chiar, mi s-a parut mie, un soi de veneratie… M-a sarutat cu un tremur nervos si s-a asezat aproape cu timiditate pe marginea patului… Desi eram epuizata, desi sangeram si abia ma puteam misca, eu ma simteam in acel moment… cam asa:

champion

E interesant cum in momentul, poate, de maxima slabiciune fizica din viata mea, am simtit cea mai intensa, palpabila, electrizanta putere psihologica… Simteam ca sunt indestructibila, capabila de orice, simteam o forta supraomeneasca… Si amintindu-mi aceasta senzatie imi dau seama mult mai exact de ce Penny Simkin – e faina, google-itzi-o daca n-ati auzit de ea 🙂 – spunea ca „nasterea inseamna mai mult decat a da viata unui bebelus. Ea inseamna si nasterea unei MAME.” Si adevarul e ca pe mine, cel putin, am simtit ca m-a ajutat cucerirea durerii si mai ales a fricii. Pentru ca nu-mi pot da seama cum as putea functiona ca mama daca nu as avea o tolerenta buna la durere si mai ales la frica. Si pentru mai multa claritate voi exemplifica pe scurt.

Durere – recupererea de dupa nastere, complicatii ale alaptarii (de care am avut parte), mai tarziu… buza sparta de nenumarate ori (un bebe mare are miscari neasteptate) :)), muscaturi, zgarieturi, arcada sparta, dureri fantastice de spate si tot felul de alte accidente… Ma rog, astea nu sunt cu adevarat importante, dar cu toate astea sunt reale…

Frica insa…. Asta e o cu totul alta poveste… Una mult mai dureroasa… Pentru ca teama ca puiul tau ar putea pati ceva doare. Doare fizic si e agonizanta… Pe cat de agonizanta, pe atat de inevitabila… Nu exista pe lumea asta anestezie sau medic care sa o poata atenua… La inceput teama e constanta, ca si bucuria… Ajungi acasa (cu primul bebelus) si cerul cade pe tine. Ai impresia ca aproape orice ii poate fi fatal: de ce plange, de ce nu plange, de ce doarme atat de mult/putin… Oare mananca suficient? Oare ia in greutate prea putin/mult? Oare de ce stranuta? In ce pozitie am voie sa-l tin? Cat de des trebuie sa faca caca? Si apropos de caca: nu e prea verde/maro/galben/tare/moale/etc.etc.etc?…. Ce fac cu buricul, nu e scutecul prea strans? Nu i-e frig/cald? Si milioane de alte exemple…

Apoi prima raceala, prima febra, prima diaree, prima infinitezimala intarzierea in dezvoltarea motorie, isteria vaccinurilor, anxietatea provocata de povestile infricosatoare ale altor bebelusi bolnavi, sau doamne fereste!, agonia unor boli cu adevarat grave… Inceperea serviciului, intrarea in comunitate (cresa, gradinita) – cu alte boli interminabile si de data asta mai complicate, prize, cabluri, obiecte mici, substante toxice, cazaturi, lovituri la cap, alergii … Lista e interminabila, bineinteles… si merge pana la teama de droguri alcool, accidente de masina, boli venerice, suferinta din dragoste…

Cum spuneam mai sus, nu stiu altii cum sunt, dar eu am simtit ca experienta nasterii mi-a dat o mai buna toleranta la durere si frica si mi-a dat sentimente de competenta si incredere.  Departe de mine gandul ca toata lumea ar trebui sa simta la fel ca mine. Nu despre asta e vorba astazi, aici…

Dar sa ma intorc la subiect… Asteptam cuminte, impreuna cu Costi, sa-mi fie adus in sfarsit bebicul…

in asteptare

N-a trecut un sfert de ora si asistenta a aparut cu el in brate… N-a fost nevoie sa-mi spuna sa-mi ridic camasa si sa-i fac loc la san… am facut-o in mod reflex… Pentru ce a urmat, insa, nu m-as fi descurcat fara ajutorul ei (sau cel putin asa am avut atunci impresia). L-a ajutat sa se ataseze la san si sa inceapa sa suga in timp ce eu ma uitam ca prin transa la mainile ei experimentate si la gurita lui flamanda… Inca nu-mi venea sa cred ca e el cu adevarat… Cred ca era prea devreme pentru mine sa realizez ce se intampla… Eram mirata de el, ma minunam, il analizam, incercam sa-l cunosc… poate sa-l recunosc, nu stiu… Mi-era teama sa ma misc, stateam incordata si emotionata. Oare acest micutz omuletz era cu adevarat al nostru? Erau parca prea multe ganduri, sentimente, impresii, pentru ca un singur creier sa le poata cuprinde… Insa adevarata revelatie avea sa se mai lase putin asteptata… Abia dupa ce am fost mutata in salonul meu, dupa ce vizitatori dragi mie s-au perindat toata ziua si dupa ce, o data cu venirea serii telefoanele au incetat sa sune, Mihai s-a trezit. Flamand. Galagios! M-am ridicat, nu fara dificultate, si l-am adus cu teama langa mine in pat. Pentru prima oara l-am atasat la san fara ajutorul nimanui, stangace si emotionata… Mi-a crescut inima cand l-am vazut si l-am simtit cum suge cu pofta, in ciuda faptului ca nu simteam c-as avea prea mult lapte… El parea atat de multumit…:)…

Dupa cateva minute s-a oprit din supt si a inceput sa priveasca in jurul lui cu ochii larg deschisi. Am avut impresia ca ma cauta cu privirea. Asa ca m-am lasat in jos, pana cand fata mea a ajuns la nivelul fetei lui. NE-AM PRIVIT si atunci miracolul s-a produs! A fost ca si cum ne-am fi conectat prin ceea ce am simtit ca era o legatura ce nu se va mai putea desface niciodata. Am simtit ca priveste direct in sufletul meu si ca ma recunoaste… L-am privit si eu adanc in ochi si l-am recunoscut… Mi-e imposibil sa descriu intensitatea si profunzimea acelei comunicari… Tot ce stiu e ca am ramas asa, nemiscati ore intregi… Fara sa mai simt durere, oboseala frica,… rupta complet de timp si spatiu… O experienta irepetabila, pe care nu pot sa continui sa o descriu pentru ca simt ca mai mult o stric, si ii stirbesc din semnificatie… O incununare a calatoriei mele „initiatice” pe care o voi tine mereu aproape de sufletul meu!

Stau de multe ori si ma uit inapoi catre experienta aceasta a mea… Ar fi putut lucrurile sa mearga mai bine? Cu siguranta… As face lucrurile astazi diferit, cu toate noile mele cunostinte despre nastere si despre Lamaze? Cu siguranta… Am regrete fata de ceea ce s-a intamplat? Absolut deloc! A fost perfect, asa imperfect cum a fost :))) Acum 5 ani nu erau atat de multe posibilitati in Romania si in Sibiu cum sunt astazi… Si ce binecuvantare ca lucrurile evolueaza, pentru ca mamicile si bebelusii ce vor veni sa fie nu doar mai sanatosi, ci si mai impliniti si mai fericiti!

Anunțuri