Povestea nasterii lui Mihai – partea VI (Expulzia)

Incet, incet povestea mea se apropie de sfarsit… Pe parcursul ultimelor 4 ore, corpul meu trecuse prin nenumaratele si intensele modificari necesare pentru ca aparitia lui Mihai pe aceasta lume sa se poata intampla… Ajunsesem la dilatatie maxima (in sfarsit!!) si o nevoie incontrolabila de a impinge, de a ma screme punea stapanire pe mine ori de cate ori aveam o contractie… Intre contractii puteam in continuare sa ma relaxez un pic, sa-mi trag sufletul si sa fac schimb de impresii cu Moasa, care imi explica ce am de facut. Cum sa trag aer, sa-l blochez in plamani si apoi sa imping cat de TAREEEEEE pot! M-a invatat de asemenea cum sa ma folosesc de bara de otel de la capatul patului, pe care trebuia sa o prind puternic cu mainile si sa o imping… Imi aduc aminte cum imi vorbea pe un ton foarte ridicat, fara sa fie tipat… Era o cadenta si o sonoritate in vocea ei care imi dadeau putere, energie si incredere (imi aducea aminte de un antrenor de fitness usor maniac sau de vocile de la teleshoping:)). In tot cazul, vocea ei nu lasa loc de autocompatimire, oboseala, renuntare, jumatati de masura…. Era totul, aici si acum!!! Si in curand intensitatea MUNCII pe care o faceam (pentru ca era munca!), a ajuns sa depaseasca, sa surclaseze senzatia de durere… Nu aveam timp sa simt durere, aveam lucruri mai importante de facut, noi doua…

In prima parte a fazei de expulzie am fost lasata sa stau in continuare in patul meu, din sala de travaliu (pozitia pe spate cu un picior la est si unul la vest:) ). In momentul in care bebele a coborat suficient de mult, am fost ajutata sa ajung in incaperea alaturata, in sala de nasteri, pe masa ginecologica… Si DA, intuiti bine, e fooooarte ciudat sa incerci sa mergi intr-o faza avansata a expulziei… Si NU, mersul meu nu semana cu al lui Naomi Capbell pe catwalk… Cumva, cumva m-am catarat pe masa si a inceput show-ul! E adevarat ca n-a durat mai mult de un sfert de ora, dar a fost cel mai intens sfert de ora din viata mea….

Ma opresc din nou pentru a spune cateva lucruri despre durere… E clar ca ea exista… dar in continuare, ea nu reprezenta vioara intai a intregului proces…. Mai degraba era un acompaniament… Senzatia de intensitate suprema era data de efortul fizic extraordinar din timpul contractiilor si mai ales din senzatia ca nu pot si nu stiu sa imping atat de eficient pe cat ar trebui… In aceasta faza, desigur ca pe langa Moasa (care capatase un rol oarecum secundar) era prezent si medicul, acum in prim-plan. Amandoi imi dadeau instructiuni despre cand, cum si cat sa imping, repetandu-mi „impinge ca la caca” ( :)) stiu ca suna amuzant, dar asta e adevarul) si insistand ca nu trebuie sa imping din gat, pentru ca mi se vor sparge capilarele… Habar nu aveam la ce se refera! Eu impingeam cu tot ce aveam, cat de intens puteam si DA, incercam sa directionez toata forta si energia in jos, dar nu stiam exact cum… Ceea ce nu stiam atunci si nu-mi spusese nimeni era faptul ca, decat sa incerc sa inteleg rational ce imi spuneau ei sa fac, ar fi fost mai productiv sa incerc sa inteleg ce imi spune propriul corp sa fac… Sa incerc sa constientizez, sa simt, mai bine REFLEXUL de a impinge. In loc de asta, eu incercam mai mult sa-l ignor, concentrandu-ma pe coaching-ul venit din exterior… Imi aduc aminte cat de mult mi-as fi dorit sa am pozitie care sa ma ajute mai mult… Statul pe spate, nu e tocmai comod si eficient atunci cand impingi…In plus de asta, am o vaga impresie (nu pot sa-mi aduc aminte cu exactitate), ca in timpul impinsului, in loc sa incerc sa relaxez zona perineului, mai de graba o incordam, ingreunand astfel intreg procesul… Dincolo de toata lupta asta a impinsului, imi amintesc insistentele de a tine masca de oxigen pe fata in timpul contractiilor, lucru care nu ma facea decat sa ma concentrez mai greu, desi ar fi trebuit sa ma ajute…

O amintire draguta din acele momente mi-a aparut acum in fata ochilor si vreau sa v-o spun si voua… La putin timp dupa ce m-am urcat pe masa imi amintesc cu Moasa a exclamat la un moment dat „Ia uite-te la el ce se lupta, incearca sa te ajute sa terminati cat mai repede!” si mi-a luat mana si mi-a pus-o pe zona inferioara a abdomenului, unde am putut sa-l simt pe Mihai facand cateva miscari extrem de energice… A fost un moment de fantastica conexiune pentru mine… ca o gura de aer curat, cand parca toata energia si motivatia mi s-au refacut ca prin minune. Era sentimentul ca suntem o echipa, eu si el… si ca lucram impreuna! …

La un moment dat, cu putin timp inaintea finalului, medicul mi-a facut si acea faimoasa taietura ce poarte denumirea de epiziotomie… Nu am nici o amintire referitoare la aceasta interventie (deloc simpatica mie)… Stiu doar ca dupa ce totul s-a terminat, era acolo :)… si era neplacuta…

Cu cateva sfortzari voinicesti si „with a little help from my friends” (a se citi un cot plasat strategic deasupra burticii si impins tovaraseste), am simtit cum Mihai a alunecat in sfarsit afara si toata greutatea lumii s-a ridicat de pe umerii mei…

Ora 5 si 20 dimineata… 3 iunie 2008

Era ca si cum cineva a apasat un buton magic si orice senzatie de durere s-a oprit brusc si complet… Tremuram de oboseala si emotie din toate incheieturile, cautandu-l infrigurata din priviri… asteptandu-l… L-am zarit, doar, trecand cu viteza vantului prin fata mea, in bratele ridicate ale asistentei… Rosu-visiniu, grasutz… doar o silueta fugara, prin fata ochilor mei flamanzi de el… M-am simtit goala si dezamagita doar pentru un moment. Stiam ca imi va fi luat, dar stiam si ca il voi primi repede inapoi, asa ca am ales calea bucuriei… Si era bucurie cu carul!!! Erau emotii, uimire, frisoane de entuziasm dar si epuizare… un cocktail de trairi greu de descris…

Abia asteptam sa iasa placenta, sa fiu cusuta, sa fiu libera sa-l intalnesc… Dar placenta s-a lasat asteptata… un sfert de ora, 20 de minute… poate jumatate de ora… Medicul devenise agitat, Moasa la fel… Sfaturi soptite circulau intre ei, dandu-mi cativa fiori de teama… Intre timp,  auzim o voce dintr-o camera alaturata exclamand: „4550 grame” Am intrebat neincrezatoare: „Al cui??? Al meu!??” Toata lumea a inceput sa rada: „Dar al cui, doamna?” Mie tot nu-mi venea sa cred!

Din fericire, inainte ca rabdarea tuturor sa ajunga la capat, a aparut si timida mea placenta… urmata de o repriza interminabila de cusut… probabil undeva catre 45 de minute… Dureroasa? Nu (noroc cu anestezia locala). Neplacuta? Da (puteam sa simt de cate ori ata trecea prin tesut).  Cand opera de arta a fost finalizata, cu muuuult ajutor m-am dat jos in sfarsit de pe masa… Spre uimirea mea, picioarele inca ma mai tineau, cat de cat… Insa altceva mi-a atras in mod special atentia in momentul cand m-am ridicat in picioare… Senzatia incredibila de spatiu din interiorul abdomenului meu, spatiu in interiorul caruia simteam cum se repozitioneaza, cu ajutorul fortei gravitationale, toate organele interne din abdomen… Pentru prima oara dupa 9 luni, eram doar eu…

Abia asteptam sa-l primesc pe Mihai IN SFARSIT in bratele mele… Dar despre asta, in urmatorul episod 🙂 (Marea intalnire)…

Anunțuri