Povestea nasterii lui Mihai – partea V (Travaliul Tranzitional)

Vorbeam la sfrsitul „episodului” trecut despre ruperea membranelor de catre medic. Operatiunea in sine nu a fost dureroasa, dar a fost oarecum neplacuta, pentru ca a presupus o noua catarare pe masa ginecologica, treaba deloc usoara la ora respectiva.

Lichidul amniotic nu avea insa o culoare de prea bun augur. In loc sa fie limpede, incolor, era verzui, adica plin de meconiu (primul scaun al bebelusului, care, daca este eliminat in lichidul amniotic, poate fi interpretat ca un semn de stres al acestuia, un semn ca ceva ar putea sa nu mearga prea bine…). Ca si cum miza ar fi crescut, din acel moment medicul si Moasa au devenit mai grabiti, mai agitati, mai nerabdatori… Eu intelegeam semnificatia culorii lichidului, pentru ca citisem despre asta, dar ceva din interior parca imi spunea ca totusi e totul ok si ca nu e cazul sa ma panichez (oricum, la ce m-ar fi ajutat?)… Asa ca mi-am vazut de treaba in continuare…

Din momentul respectiv intensitatea contractiilor a crescut parca si mai mult si am devenit absolut incapabila sa stau altcumva decat intinsa in pat pe partea stanga. Cel putin fizic, corpul meu acolo se afla… Psihologic si emotional eram insa pe o cu totul alta lume… Abia din acel moment am intrat complet intr-o stare de TRANSA! Pot sa o numesc oricum: out-of-body experience, experienta psihedelica, stare transcedentala, calatorie initiatica and so on… Ce imi aduc aminte cu siguranta este senzatia ca timpul, spatiul si eul meu fizic nu mai aveau nici o importanta si nici un contur… Era ca si cum DUREREA ar fi fost motorul care ma transporta, fara sa fie insa personajul principal… Atata timp cat nu ma impotriveam senzatiilor pe care contractiile le aduceau cu ele, eram in siguranta… Cineva compara contractiile cu niste valuri imense… si chiar asa erau… Stiam ca totul e bine atata timp cat ma lasam dusa de val si nu ma incordam de frica. Cel mai rau era atunci cand cineva ma intrerupea si incerca sa-mi vorbeasca (de obicei Moasa, dar si ea o facea rar)… Atunci ma simteam coplesita, disperata, dezorientata…

Din cand in cand un gand mic isi facea aparitia in creierul meu, pentru o fractiune de secunda. Era un fel de WOW! un fel de mirare ca pot sa fac asta… ca pot sa navighez prin acele senzatii fara sa simt suferinta, fara sa simt ca ceva se strica in mine :)… E foarte greu de verbalizat senzatia aceea fugitiva care imi spunea ca sunt in siguranta si ca e bine ceea ce fac…

Toata perioada asta a durat cu putin peste o ora (calcul efectuat ulterior, desigur) 🙂 … iar la un moment dat imi aduc aminte ca Moasa, care era tot timpul prin zona, dar discreta, mi-a cerut sa o anunt cand imi vine sa ma screm… La momentul respectiv, cu minima bucatica de ratiune activa din creierul meu, m-am intrebat „DE CE?” in primul rand, iar in al doilea rand m-am temut ca poate nu-mi voi da seama cand imi vine sa ma screm… Abia la mult timp dupa aceea am aflat (sau mi-am adus aminte) ca sfrasitul perioadei de dilatatie si intrarea in faza de expulzie sunt de fapt caracterizate prin nevoia mamei de a impinge, de a se screme… Cu alte cuvinte, Moasa stia ca sunt aproape de dilatatie maxima si astepta semnele corpului meu ca e pregatit sa inceapa faza de PUSH, PUSH!!! pe care o vedem de obicei in filme…

Si spre bucuria mea, nu peste mult timp lucrurile au inceput sa se schimbe… Fizic, am inceput sa simt o presiune din ce in ce mai mare in zona inferioara a abdomenului, in special spre perineu… Psihologic, am avut impresia ca acea stare de transa se schimba, si lucrurile din jurul meu incep sa prinda din nou contur… De fiecare data cand o contractie venea, era insotita si de o nevoie reflexa de a impinge… Nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca la asta se referise Moasa! Asa ca am anuntat-o… S-a asezat pe marginea patului, la picioarele mele si din acel moment pana la sfarsit nu s-a mai dezlipit deloc de mine…

Mihai era la o jumatate de ora distanta de aceasta lume… Dar despre asta… in episodul viitor 🙂 (EXPULZIA)…

Anunțuri

Povestea nasterii luni Mihai – partea IV (Travaliul Activ)

Scurta recapitulare: ramasesem la sfarsitul travaliului timpuriu, cand, undeva intre ora 1 si 2 noaptea am trecut de 4 cm dilatatie (la momentul respectiv habar nu aveam asta!)

In zapaceala generala a acelor contractii neasteptat de intense, m-am hotarat sa merg din nou in cabinetul asistentei… Asta am si facut, dar schimbul de cuvinte a fost acelasi ca cel precedent, iar eu m-am intors din nou la oile mele… Totusi, cu toata jena, pentru insistenta mea, dupa vrea 15 min am hotarat sa ma mai duc INCA O DATA si sa accentuez intensitatea contractiilor si intervalele scurte… Era trecut cu putin de 2 noaptea… Ceva s-a schimbat din fericire in scenariul conversatiei mele cu asistenta… Pentru prima oara, o contractie m-a prins chiar in mijlocul discutiei cu ea… Cand m-a vazut cum ma manifest (incapacitatea de a continua conversatia in timpul contractiei, incordarea corpului, pozitia caracteristica – aplecata in fata, respiratia gafaita, etc) a schimbat imediat abordarea si m-a invitat pe masa ginecologica pentru un control. Mi-am dat seama ca sunt mult mai dilatata decat ea s-ar fi asteptat, inca inainte sa deschida gura. Falca cazuta si ochii usor iesiti din orbite au fost un indiciu bun. Cand am auzit-o vorbind nu am fost deloc surprinsa: peste 5 cm dilatatie! M-a somat sa-mi fac rapid bagajul si sa plec catre sala de nasteri care era la parter (2 etaje mai jos). Mi-a spus ca ma asteapta sa vin cu bagajul si ma va conduce ea jos… M-am intors in salonul meu, triumfatoare si usor agitata (o agitatie pe care ea mi-o transmisese mai mult). Mi-am dat seama ca lucrurile mele erau imprastiate cam peste tot (recunosc, sunt dezordonata si cand nu sunt in travaliu) si ca nu sunt CU SIGURANTA in stare sa le strang. Le-am lasat pe toate balta si mi-am luat doar gentuta mea de travaliu pregatita din timp, telefonul si cartile (Harry, of course… si o carte despre travaliu)…

Ma gandeam ca va avea Costi timp sa mi le stranga in timp ce asteapta pe holuri…, ceea ce s-a si intamplat.

Cu ajutorul asistentei, am luat liftul catre sala de nasteri. Deja, in faza in care eram, chiar aveam nevoie sa fiu insotita.

O data ajunsa in sala de nasteri mi-am dat seama ca modul de organizare era un pic diferit decat imi imaginasem. „Sala de nasteri” era de fapt o zona cu un hol, 1 baie, si mai multe sali impartite in functie de rolul lor: pentru travaliu (camere cu paturi simple de spital) si pentru nasterea propriu-zisa – expulzia – cu mese ginecologice. Recunosc ca, fiind intr-o stare de semi-transa, in care eram mai mult atenta la ce se intampla cu corpul meu decat la detaliile administrative, nu am reusit sa retin cate camere de travaliu, cate de nastere, cu cate mese, etc… Atat mai retin, ca mi s-a dat primul pat din dreapta intr-o sala de travaliu si ca auzeam mai multe femei exprimandu-si foarte sonor sentimentele referitoare la contractiile lor…

Asistentele m-au luat ca din oala: „haideti la clisma, haideti sa facem si un nou control vaginal, etc…” Eu insa incepusem sa inteleg ca e timpul sa-mi sun doctorita daca vreau sa aiba timp sa ma asiste la nastere. Asa  ca le-am spus ca trebuie sa astepte pana o sun. Au inceput cu comentariile usor rautacioase gen „inca o fitoasa cu pretentii!” In mod ciudat, nu-mi pasa!  Am dat telefon dar… nimic: „Abonatul blah, blah, blah…” Atunci m-am speriat! Mi-am dat seama ca e 2.30 dimineata si ca voi naste cu cine e pe tura. L-am sunat pe Costi si i-am spus asta si lui. Din fericire exista si un plan B… Printr-un lant de cunostinte binevoitoare, cineva a sunat la una dintre asistente si a pus o vorba buna pentru mine. Din acel moment si pana la o ora dupa ce am nascut am avut parte de o persoana dedicata mie 100%. O voi numi Moasa. Voi scrie cu M mare 🙂 pentru ca asta exprima ce simt pentru ea. Nu-mi pasa ca a stat langa mine din interes, nu-mi pasa ca poate tot ea comentase cu cateva minute in urma (asta chiar nu stiu cu certitudine).Tot ce conteaza e ca prezenta si atitudinea ei mi-au fost de un ajutor imens.

Tot ce s-a intamplat din acel moment incolo in memoria mea e invaluit intr-o ceata groasa, asa cum iti amintesti o petrecere la care ai baut mult prea mult. Daca voi parea coerenta in povestirea mea, nu lasati ca lucrul acesta sa va pacaleasca 🙂 Cred ca daca un regizor ar trebui sa reprezinte intr-un film experienta unui drogat sau a unei femei in travaliu, ar trebui sa folosesca tehnici asemenatoare. (Voi, dragele mele mamici, mai ales cele pe care le-am cunoscut la cursuri, stiti de ce! Dar pentru cine nu stie inca, voi explica). Senzatia de transa de care tot vorbesc nu e data de „agonia”durerii (eu nu eram in agonie, si multe alte femei nu sunt), ci de fluxul de endorfine – hormoni ai placerii, care au rolul de a diminua perceptia durerii. Nu intru in amanunte. Tema hormonilor in travaliu o voi aborda intr-o postare separata. Ei sunt substratul fiziologic al miracolului si cine nu intelege asta, nu va intelege niciodata nasterea.

Dar sa ma intorc la povestea mea… Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este THE BIG C: clisma… Maaaare prag psihologic… Ca si cum, pe masura ce te apropii de momentul nasterii trebuie sa te lepezi pe rand de fiecare inhibitie, pudoare, dorinta de de intimitate… Oricum, una peste alta, experinta nu a fost nici pe departe atat de terifianta pe cat ma asteptam. Moasa m-a invitat la baie (nu stiu de ce dar eu nu ma asteptam ca acolo sa se produca evenimentul), iar prezenta ei  in incapere a fost de scurta durata… Restul a depins de mine… La urma am fost fericita ca in sfarsit ma pot concentra asupra contractiilor si nu asupra efortului de a nu face pe mine… Medicul si Moasa ma incurajau sa ma plimb, sa ma misc cat mai mult… si la inceput puteam sa fac asta, cu conditia sa stau totusi in apropierea patului, astfel incat sa am un punct solid de sprijin in timpul contractiilor… O simpla sprijinire de un perete nu mi-ar fi fost suficient, iar alte obiecte de mobilier solide si comode nu prea mai erau prin raza mea… Cum nu stiam nici o tehnica de respiratie, nu mi-a ramas decat sa ma concentrez macar sa nu-mi tin respiratia si sa-mi tin corpul cat mai relaxat in timpul contractiilor. Treaba deloc usoara, era ca si cum s-ar fi dat o batalie intre corpul si creierul meu. Totusi, dupa ce am exersat cateva contractii am reusit cat de cat… O perioada am ramas doar eu cu treaba mea… Ceea ce era perfect din punctul meu de vedere. Moasa sau medicul mai mult m-ar fi incurcat in acele momente. Singura intrerupere (placuta, si totusi intrerupere), a fost aparitia lui Costi pentru cateva momente, cu un halat pe umeri… Mi-a dat un pupic si s-a uitat la mine cu o combinatie de bucurie, mila si disperare care nu sunt sigura ca mi-au placut in mod deosebit… Era ca si cum mi-ar fi fost teama ca daca cineva ma compatimeste, voi incepe si eu sa ma autocompatimesc si asta ar fi fost inutil si contraproductiv… M-a asigurat ca e pe aproape si ca mi-a strans bagajele din salonul de sus, dupa care s-a retras (cu inima cat un purice, l-am simtit eu…).

Controale vaginale in tot acest timp: unul la sosire – efectuat de medic pe o masa ginecologica dintr-o sala de nastere, alte cateva facute de Moasa in pat…, habar n-am cate, stiu doar ca erau mult mai putin dureroase si ca de ficare data era anuntata dilatatia cu voce tare: 6 cm la inceput, apoi7 si in final 8… Era reconfortant sa stiu ca lucrurile se misca atat de repede!

La 8 cm, (adica undeva dupa ora 3.45 ) medicul a luat decizia sa imi rupa membranele, pentru ca nu, pana in momentul respectiv inca nu mi se rupsese apa (cum se spune in popor:) )… De aici incolo abia, lucrurile au devenit palpitante!

Dar despre asta in urmatorul episod (Travaliul tranzitional)…