Povestea nasterii lui Mihai – partea II (INTERNAREA)

Saptamana 40 a venit si cu ea… vesti ingrozitoare: Ana, prietena mea cea mai buna din adolescenta si colega de liceu cu mine (in Constanta) era extrem de bolnava, in coma, cu sanse minime de supravietuire. O veste soc, picata ca din cer!

Saptamana 41 a venit si… a trecut. Era ca si cum Mihai ar fi refuzat sa vina intr-o lume in care mama sa era atat de trista… Medicul mi-a recomandat ca in 2 iunie – sapt 42 deja – sa ma internez. De buna-voie sau nu, bebe trebuia sa vina. Asa ca, intr-o dimineata de luni, devreme, eu si sotul meu ne-am incarcat bagajul in masina si am pornit calmi, si totusi emotionati, catre maternitate. Simteam ca mi-a fost furat dreptul de a fi luata pe sus de debutul travaliului, de a-i spune lui Costi (sotul meu), cu un ton entuziasmat si semipanicat „mi s-a rupt apa!!!!” sau „am contractii!!!”.

Drumul de 10 minute cu masina mi s-a parut sec si dezamagitor fata de fanteziile mele… Atat retin. Ca i-am spus lui: „iti dai seama ca maine pe vremea asta vom avea un copil?” Excludeam complet varianta in care ar fi putut sa dureze mai mult de atat.

Procedura de internare a fost plictisitoare, impersonala si acra…. fara a fi traumatizanta. Sincera sa fiu eram recunoscatoare ca nimeni nu-mi vorbise urat, nu ma jignise. Eram atat de pregatitia sa fiu tratata ca o vita la taiere incat am fost cu totul placut surprinsa de tot ce a urmat (cu foarte mici exceptii). Am fost internata la sectia obstetrica patologica si o asistenta mi-a administrat calciu intravenos. Cateterul mi-a fost instalat in mana si lasat acolo pentru utilizari ulterioare. Il priveam des, amuzata, ca pe o dovada in plus ca lucrurile s-au pus in miscare si ca bebe intr-adevar vine. Eram enorma, o balena blonda uriasa, cu halat rosu, printre alte multe burtici, mici si mari, majoritatea de o alta etnie ca mine.

Ma simteam permanent ingrijorata sa nu fac vreun gest gresit care sa supere oamenii din sistem. Imi uram vocea sovaitoare, excesiv de politicoasa,… nesiguranta. Ma simteam pe teritoriu dusman, desi era probabil doar o iluzie… Uneori muncim atat de greu sa ne autoimplinim propriile profetii incat un lucru atat de neinsemnat ca realitatea nu ne poate opri (Nota pentru mine: ai grija ca propriile asteptari sa-ti fie pozitive, chiar cu riscul de a cadea de sus – Am I making any sense?). Cu un ochi intern vigilent, obsesiv, urmaream semnele pe care corpul mi le-ar fi dat daca intra in travaliu. Liniste. Nimic!

Colega mea de camera, o femeie extrem de tanara, cu un aspect trist si neingrijit, a inceput sa ma chestioneze. A mentionat, ca in treacat, cum si ea ajunsese cu sarcina precedenta la 42 de saptamani si cum pierduse bebelusul. Dupa tresarirea initiala de panica si oroare, m-am simtit furioasa… apoi vinovata. Femeia asta stiam ca ar fi avut nevoie de cineva, de suport, dar eu nu eram in masura sa ii ofer nimic. Instinctul de autoaparare imi spunea sa ma protejez. Am incercat sa dau DELETE comentariilor ei si m-am afundat in cartea mea „Harry Potter si Talismanele Mortii” (amuzant, nu? – la prima vedere, sa aleg tocmai asa o carte – si totusi, sa citesc despre baietelul a carui viata a fost salvata de puterea iubirii materne simteam ca ma inspira intr-un fel….).

Dupa un timp a venit momentul pentru ecografia zilnica a tuturor pacientelor. Am coborat in sir indian la parter, o gasca de burti in halate si papuci. S-a dovedit ca totul era ok in cazul meu… Bebe nu dadea semne ca nu ar fi stat comod acolo, inauntru. La intoarcere am fost mutata intr-un alt salon, de data asta cu o mamica insarcinata in 4 luni care avea mici probleme cu sarcina, fara sa fi fost ceva foarte grav. Era la al doilea bebe si m-a inveselit povestindu-mi despre prima ei nastere – usoara, rapida, fara nici un fel de probleme… Erau cuvinte pe care aveam nevoie sa le aud…

Dupa-amiaza Costi m-a vizitat si el, incarcat cu bunatati si cu perne suplimentare: il rugasem sa le aduca, semn ca incepeam usor, usor, sa accept ideea ca s-ar putea sa mai treaca o zi doua pana la mult asteptatul eveniment. Catre ora 8 l-am trimis acasa, asigurandu-l ca sunt ok si ca poate dormi linistit in acea noapte. Ba chiar l-am incurajat sa sune pe toata lumea si sa-i anunte ca intram in prelungiri…

M-am pregatit de culcare impacata, resemnata, linistita… Doar eu, Harry (colega mea dormea) si imensul meu burdihan proptit intre perne… Cine ar fi crezut ca doar cateva zeci de minute ma mai desparteau de primele contractii?…

VA URMA (Povestea nasterii lui Mihai – partea III (TRAVALIUL TIMPURIU)

Anunțuri

Un gând despre „Povestea nasterii lui Mihai – partea II (INTERNAREA)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s