Povestea nasterii lui Mihai – partea I

De multe ori, la cursurile cu viitoarele mamici sunt intrebata despre nasterea mea. Le spun tuturor, cu mandrie, despre Mihai si cateva cuvinte despre cum l-am adus pe lume, promitand de multe ori ca le voi povesti versiunea completa la una dintre sedinte, in functie de cum ne vom incadra in timp. Desigur, timpul fuge de fiecare data si povestea ramane nespusa.

Si e pacat!

Nu doar din motive egoiste (recunosc, imi place sa-mi aduc aminte despre cum am facut cunostinta cu micul papanas :)…), ci si pentru ca in ziua de astazi auzim prea rar mesaje pozitive si povesti frumoase despre nastere…

Asa ca, iata-ma in fata ecranului alb, cu micul meu Jurnal de Sarcina alaturi (da, am avut si asa ceva :)… ), incercand sa ma intorc in timp…

Dupa o sarcina simpla si frumoasa, nasterea mea se anunta a fi undeva in jurul datei de 24 mai 2008. Iata o nota din jurnal scrisa prin saptamana 37, sfarsit de aprilie:

” In sfarsit au venit si parintii mei de la Constanta… S-au speriat si ei de gleznele mele de elefant… Mama mi-a prezis ca nasc in 29 mai… dar eu am protestat VEHEMENT! Explodez pana atunci! Nu mai am rabdare!”

Evident, nu stiam ce ma asteapta! :)… Si cu 24 de kg in plus, incepuse sa fie din ce in ce mai greu.

Doar o saptamana mai tarziu, dupa un control de rutina la medicul meu: ” Am fost luni, 5 mai, la ginecolog si mi-a zis ca incep sa ma dilat: <col scurtat, permeabil index>. Nu se stie cat mai dureaza. 1 zi? 2 saptamani?  De cand stiu ca pot sa nasc in orice moment, parca nu mai sunt atat de nerabdatoare. Incerc sa ma bucur de timpul care mi-a ramas cu bebe in burtica.”

12 mai – alt control la ginecolog – mi s-a spus ca ma dilat in continuare si ca voi naste ca o femeie la al doilea copil: usor si repede!

15 mai – mare eveniment! Am eliminat faimosul DOP GELATINOS!

Toate semnele indicau apropierea momentului care, totusi, continua sa se lase asteptat…

Dar, de fapt, ce simteam eu referitor la nastere atunci?
Emotii, teama, groaza???

Trebuie sa recunosc ca pana spre luna a 7-a nu era un subiect care sa ma preocupe in mod special. Avusesem marele noroc sa fiu inconjurata de povesti pozitive despre nastere: mama – care de nenumarate ori imi povestise ca durerile nasterii palesc in comparatie cu crizele ei renale si cumnata mea ale carei cuvinte despre momentele imediat urmatoare nasterii mi-au ramas tatuate in creier: ‘” Imi venea sa ies pe holuri si sa le strig tuturor <Uitati-va la mine! Sunt cea mai tare! I DID IT!> sau ceva de genul asta… Oricum, tonul pe care o spusese, scanteia din privirea ei, m-a facut sa-mi doresc si eu acel tip de experienta, ca si cum acea fericire, acea implinire ar fi fost o marfa rara, de contrabanda…

Abia in luna a 7-a, realitatea faptului ca bebelusul meu va trebui sa-si croiasca drumul spre lumea asta direct prin vaginul meu m-a lovit in plin. Imaginile din mass-media, povestile de groaza din spitalele romanesti, burtica mea din ce in ce mai mare si senzatia niciodata verbalizata ca ma transform intr-o persoana pe care nu o mai recunosc (nu doar fizic), au dospit parca in interiorul meu pana in ziua in care s-au concretizat intr-un val de panica.

Ce a urmat? Carti despre nastere citite, rascitite, subliniate cu rosu. Internet. Intrebari jenant de amanuntite adresate prietenelor mamici… Filmulete cu nasteri, reviste… Hiperventilatie….

(Cursuri LAMAZE? Am cautat atunci cu ardoare, dar nu exista asa ceva in Sibiul anului 2008… Poate ca atunci a facut ceva CLICK in subconstientul meu, cine stie? :)…)

Juriul a deliberat si concluziile – mai mult sau mai putin constientizate – pot fi rezumate astfel:

mi-era teama – de spital si de oamenii de acolo, de eventuale complicatii, de NECUNOSCUT!

aveam incredere – ca voi face fata cu brio durerii, ca mintea si corpul meu nu ma vor trada.

imi doream – ca eu sa fiu actorul principal si sa am cat mai putina nevoie de sistemul medical cu tot ceea ce el presupune.

– ca cineva cunoscut (medicul meu, o moasa) sa-mi fie alaturi.

ma rugam -ca totul sa mearga bine si bebele meu sa fie sanatos si voinic.

Psihologic vorbind, cam pe aici ma aflam in saptamana 38, cand bebe putea fi deja considerat „la termen”.

In plus de asta, cum se spune, „timpul le rezolva pe toate”. Pe masura ce burtica mea crestea, kilogramele in plus se tot acumulau, iar eu deveneam din ce in ce mai greoaie. Totul, de la mers la somn, devenise atat de incomod si obositor incat m-am trezit dorindu-mi sa scap de „starea de gravida” cat mai repede posibil. Nerabdarea de a-l vedea pe bebe isi spunea si ea cuvantul , asa ca in curand, dorinta de a intra in travaliu a devenit mai puternica decat orice ingrijorare sau neliniste. Eram pregatita de un nou capitol si iata ce am scris atunci:

Saptamana 40 – ” RAZBOI PSIHOLOGIC! Nimic, nimic, nimic! Rabdarea e pe sfarsite… Am fost din nou la control: colul s-a mai dilatat, placenta da usoare semne de oboseala… Medicul mi-a spus ca dupa parerea lui nu voi depasi termenul… ECO in sfarsit – bebe e mare, peste 3,5 kg!! In rest, totul e perfect!”

VA URMA (partea II – INTERNAREA)

Anunțuri

2 gânduri despre „Povestea nasterii lui Mihai – partea I

  1. Pingback: Mamici de iulie 2013 - Pagina 2051

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s