Povestea nasterii lui Mihai – partea III (Travaliul timpuriu)

PARANTEZA DE INCEPUT

(Incercand sa intru in sfarsit in povestea nasterii propriu-zise ma lovesc de un mic obstacol. Imi dau seama ca voi fi nevoita sa intru in detalii „tehnice” – a se citi intime,… sa astern cuvinte precum „scurgeri”, „tampoane”, componente diverse ale organelor genitale feminine, interne sau externe, etc… N-am cum sa le ocolesc daca vreau sa spun tot ce am de spus.  Pentru ca, gravida fiind, exact genul asta de info mi-au lipsit… iar pentru a le obtine aveam nevoie sa-mi iau inima in dinti si sa-mi intreb toate cunostintele care aveau deja copii…

Sa nu ziceti ca nu v-am prevenit! 🙂 …)

OK…Let’s do this!

E un lucru stiut… Gravidele urineaza des… Drept urmare, nu dupa mult timp m-am trezit nevoita sa-l las jos pe Harry si sa ma aventurez spre baia din capatul celalalt al coridorului… Surpriza! Am descoperit un firicel de sange pe tamponul instalat preventiv cu cateva ore in urma. Entuziasmata, am tasnit direct spre cabinetul medicului de pe palier (dealtfel era la jumatatea drumului intre baie si salonul meu). Era acolo doar asistenta, pe care am trezit-o din somn (sa tot fi fost trecut de 22.30). Buhaita, dar amabila, a ascultat ce am avut de spus si mi-a replicat: „Aratati-mi tamponul!” Am clipit des si am inghitit in sec… Trebuia sa fie o gluma… In lumea din care veneam eu ideea de a face pe cineva martor la schimburile intime dintre o femeie si tamponul ei era oripilanta… Abia in zilele ce urmau aveam sa aflu cum medicii si asistentele citesc in tampoane mai ceva ca Mama Omida in palma. Am privit-o din nou pe asistenta. Cu atentie. Nu glumea. Pentru o secunda m-am gandit sa renunt. Sa-mi cer scuze de deranj si sa ma intorc in patul meu… Apoi curiozitatea a invins. Pe masura ce chilotii mei coborau, sangele imi urca in obraji… Asistenta a aruncat o privire fugara si blazata dupa care mi-a spus sa nu-mi fac griji. S-ar putea ca travaliul sa inceapa acum, sau sa mai dureze ore bune… M-a sfatuit sa adorm, voi avea nevoie sa fiu odihnita! Un sfat intelept, dealtfel, pe care am si incercat sa-l ascult.

M-am intors la cartea mea, dar dupa ce m-am surprins citind de 20 de ori aceleasi 3 randuri, am renuntat. Era clar ca nu ma mai puteam concentra. Am incercat sa dorm, dar aveam emotii… Stateam cu mana pe burta si simteam ca am din cand in cand contractii… Burta se intarea pentru cateva zeci de secunde, apoi isi revenea, fara sa ma doara absolut nimic. Nu m-am impacientat prea mult. Asta mi se intampla din cand in cand inca din luna a 7-a. Aproape reusisem sa atipesc cand, pe la 23.30, usa s-a deschis brusc (fara vreo bataie prealabila) si lumina (orbitoare) s-a aprins. Nauca, am ridicat capul si am vazut vreo 5-6 persoane in halate albe intrand in salon. Fete si baieti tineri, cu un barbat mai matur in frunte care ni s-a adresat (mie si colegei de camera pe jumatate inca adormita): „Doamna Samarghitan?” I-am facut semn ca sunt eu. „Doamna asistenta mi-a spus ca aveti niste sangerari. Haideti, va rog, pana in cabinet, sa vedem despre ce este vorba.”

M-am urnit, studiandu-l in acelasi timp din cap pana in picioare. Sa fi avut vreo 30 de ani. Poate ceva mai mult. .. Inalt… Oarecum atragator… Ceea ce facea lucrurile cu atat mai neplacute!

(paranteza din nou: imi taraiam papucii pe hol catre ceea ce banuiam/stiam ca va fi prima mea examinare vaginala facuta de catre un medic BARBAT; pentru ca ginecologul meu de pana atunci era o FEMEIE! Nu ca as fi fost eu tare pudica pe atunci, dar ideea de a ma dezvalui astfel in fata unui barbat mi de parea… bleah… ca sa ma exprim academic…).

Am fost invitata sa ma catar pe masa ginecologica in timp ce tinereii (nu stiu ce era cu ei pentru ca nimeni nu mi-a explicat) se pozitionau strategic, pentru o vizibilitate cat mai buna a zonei dintre coapsa mea dreapta si ce stanga… Se vedea pe fata lor ca erau aproape la fel de jenati ca si mine… L-am urmarit pe medic cum isi pune manusa chirurgicala… Speram, irational, ca va fi mai putin dureros decat fusesera controalele ginecologice din ultima luna… O asteptare care acum mi se pare atat stupida, cat si amuzanta… A fost ca si cum ar fi infipt lama unui cutit, adanc, in mine (ca de obicei, adica)… Mi-am dorit sa-i ard un picior in frunte… I-am auzit apoi vocea, blanda si politicoasa, si l-am iertat… M-am dat jos de pe masa in timp ce el imi spunea ca nu observa nici o modificare fata de ultima nota inscrisa in carnetul gravidei: „col scurtat, permeabil larg la index”.

M-am grabit inapoi spre pat, gandindu-ma „am facut-o si pe asta!”. Am incercat din nou sa adorm si… din nou… ceva nu m-a lasat!

AUUUCH!!!!! PRIMA CONTRACTIE! Am sarit din pat, am aprins lumina si mi-am cautat un pix. L-am deschis pe Harry si pe coperta interioara, alba, am notat triumfator ora: 12.38! M-am intins inapoi in pat, in asteptare… 12.47: o noua contractie… Auuu!…. Era intr-adevar dureros… Ma simteam un pic confuza… In toate cartile scria ca primele contractii sunt foarte usoare… Ale mele… hmmm… erau orice altceva decat usoare!… M-am gandit sa anunt medicul sau asistenta, dar am renuntat… M-am gandit sa mai astept… Sa mai incerc sa ma odihnesc… 12.51… 01.01… 01.09… 01.14… 01.17… OK! Devenea ridicol… Durerea era deja atat de puternica incat era insotita de un inceput de disperare… Plus senzatia ca tot corpul mi se incordeaza ca piatra, impotriva vointei mele. Cum era durerea? Cu siguranta ca zona, era undeva intre buric si osul pubis, de la un sold la altul, iradiand vag si in zona lombara. Semana oarecum cu o combinatie intre durerea menstruala si crampele intestinale ce preced o diaree groaznica. Drept urmare, cu fiecare contractie, simteam din ce in ce mai mult ca voi face pe mine de toate, in special nr. 2…

Nici nu avusesem inca 10 contactii si deja se intamplau cele de mai sus… Da! Era ridicol de repede. Asa ca m-a apucat rasul… Un ras isteric, nervos! Un ras care a speriat-o putin pe colega mea, acum treaza si ea. I-am spus printre hohote „daca asa e la inceput, atunci cum naiba va fi spre sfarsit??!!” A inceput sa rada si ea…

Deja era clar… Eram in travaliu… L-am sunat pe Costi si i-am spus… L-am rugat sa anunte pe toata lumea… Eu nu eram in stare… Aveam lucruri mai importante de facut 🙂

Am decis sa anunt si „autoritatile” ca am contractii adevarate. La sfarsitul unei contactii am lipait ca o rata spre cabinetul de pe hol. Iar asistenta… Iar am trezit-o din somn… Buhaita si semiexasperata sa ma vada a 3-a oara in 2-3 ore… Mi-a explicat ca, desi ma crede ca am contractii, nu are ce sa-mi faca… Travaliul dureaza mult la prima nastere… Sa incerc sa ma odihnesc… (in principiu avea perfecta dreptate, doar ca nu ma vazuse pe mine in timpul unei contractii…).

M-am intors cu coada intre picioare si contractiile au continuat: 01.20… 01.24… 01.30… 01.35… 01.40… 01.42… 01.44… 01.46… Rapide, rapide, rapide…

Era interesant! In timpul contractiei durerea era mare. Nu puteam sa stau locului, eram cand jos, cand sus, de obicei aplicata in fata, scrasnind din dinti, desi stiam ca trebuie sa ma relaxez… In schimb, intre contractii durerea disparea ca prin farmec si reuseam sa-mi frunzaresc cartile mele despre nastere si sa-mi notez ora si minutul fiecarei contactii. Eram extrem de agitata pentru ca stiam ca sala de nasteri e la alt etaj iar corpul meu se misca repede… Simteam instinctiv ca intensitatea era egala cu progresul rapid, in cazul meu… In paralel, aveam senzatia ca sunt din ce in ce mai putin lucida, rationala. Aveam dificultati sa-mi concentrez atentia la orice altceva decat senzatiile corpului meu…

Ceea ce nu stiam era ca aici undeva, probabil intre ora 1 si 2 noaptea, treceam de 4 cm dilatatie…

VA URMA (Travaliul activ)

Anunțuri

Povestea nasterii lui Mihai – partea II (INTERNAREA)

Saptamana 40 a venit si cu ea… vesti ingrozitoare: Ana, prietena mea cea mai buna din adolescenta si colega de liceu cu mine (in Constanta) era extrem de bolnava, in coma, cu sanse minime de supravietuire. O veste soc, picata ca din cer!

Saptamana 41 a venit si… a trecut. Era ca si cum Mihai ar fi refuzat sa vina intr-o lume in care mama sa era atat de trista… Medicul mi-a recomandat ca in 2 iunie – sapt 42 deja – sa ma internez. De buna-voie sau nu, bebe trebuia sa vina. Asa ca, intr-o dimineata de luni, devreme, eu si sotul meu ne-am incarcat bagajul in masina si am pornit calmi, si totusi emotionati, catre maternitate. Simteam ca mi-a fost furat dreptul de a fi luata pe sus de debutul travaliului, de a-i spune lui Costi (sotul meu), cu un ton entuziasmat si semipanicat „mi s-a rupt apa!!!!” sau „am contractii!!!”.

Drumul de 10 minute cu masina mi s-a parut sec si dezamagitor fata de fanteziile mele… Atat retin. Ca i-am spus lui: „iti dai seama ca maine pe vremea asta vom avea un copil?” Excludeam complet varianta in care ar fi putut sa dureze mai mult de atat.

Procedura de internare a fost plictisitoare, impersonala si acra…. fara a fi traumatizanta. Sincera sa fiu eram recunoscatoare ca nimeni nu-mi vorbise urat, nu ma jignise. Eram atat de pregatitia sa fiu tratata ca o vita la taiere incat am fost cu totul placut surprinsa de tot ce a urmat (cu foarte mici exceptii). Am fost internata la sectia obstetrica patologica si o asistenta mi-a administrat calciu intravenos. Cateterul mi-a fost instalat in mana si lasat acolo pentru utilizari ulterioare. Il priveam des, amuzata, ca pe o dovada in plus ca lucrurile s-au pus in miscare si ca bebe intr-adevar vine. Eram enorma, o balena blonda uriasa, cu halat rosu, printre alte multe burtici, mici si mari, majoritatea de o alta etnie ca mine.

Ma simteam permanent ingrijorata sa nu fac vreun gest gresit care sa supere oamenii din sistem. Imi uram vocea sovaitoare, excesiv de politicoasa,… nesiguranta. Ma simteam pe teritoriu dusman, desi era probabil doar o iluzie… Uneori muncim atat de greu sa ne autoimplinim propriile profetii incat un lucru atat de neinsemnat ca realitatea nu ne poate opri (Nota pentru mine: ai grija ca propriile asteptari sa-ti fie pozitive, chiar cu riscul de a cadea de sus – Am I making any sense?). Cu un ochi intern vigilent, obsesiv, urmaream semnele pe care corpul mi le-ar fi dat daca intra in travaliu. Liniste. Nimic!

Colega mea de camera, o femeie extrem de tanara, cu un aspect trist si neingrijit, a inceput sa ma chestioneze. A mentionat, ca in treacat, cum si ea ajunsese cu sarcina precedenta la 42 de saptamani si cum pierduse bebelusul. Dupa tresarirea initiala de panica si oroare, m-am simtit furioasa… apoi vinovata. Femeia asta stiam ca ar fi avut nevoie de cineva, de suport, dar eu nu eram in masura sa ii ofer nimic. Instinctul de autoaparare imi spunea sa ma protejez. Am incercat sa dau DELETE comentariilor ei si m-am afundat in cartea mea „Harry Potter si Talismanele Mortii” (amuzant, nu? – la prima vedere, sa aleg tocmai asa o carte – si totusi, sa citesc despre baietelul a carui viata a fost salvata de puterea iubirii materne simteam ca ma inspira intr-un fel….).

Dupa un timp a venit momentul pentru ecografia zilnica a tuturor pacientelor. Am coborat in sir indian la parter, o gasca de burti in halate si papuci. S-a dovedit ca totul era ok in cazul meu… Bebe nu dadea semne ca nu ar fi stat comod acolo, inauntru. La intoarcere am fost mutata intr-un alt salon, de data asta cu o mamica insarcinata in 4 luni care avea mici probleme cu sarcina, fara sa fi fost ceva foarte grav. Era la al doilea bebe si m-a inveselit povestindu-mi despre prima ei nastere – usoara, rapida, fara nici un fel de probleme… Erau cuvinte pe care aveam nevoie sa le aud…

Dupa-amiaza Costi m-a vizitat si el, incarcat cu bunatati si cu perne suplimentare: il rugasem sa le aduca, semn ca incepeam usor, usor, sa accept ideea ca s-ar putea sa mai treaca o zi doua pana la mult asteptatul eveniment. Catre ora 8 l-am trimis acasa, asigurandu-l ca sunt ok si ca poate dormi linistit in acea noapte. Ba chiar l-am incurajat sa sune pe toata lumea si sa-i anunte ca intram in prelungiri…

M-am pregatit de culcare impacata, resemnata, linistita… Doar eu, Harry (colega mea dormea) si imensul meu burdihan proptit intre perne… Cine ar fi crezut ca doar cateva zeci de minute ma mai desparteau de primele contractii?…

VA URMA (Povestea nasterii lui Mihai – partea III (TRAVALIUL TIMPURIU)

Povestea nasterii lui Mihai – partea I

De multe ori, la cursurile cu viitoarele mamici sunt intrebata despre nasterea mea. Le spun tuturor, cu mandrie, despre Mihai si cateva cuvinte despre cum l-am adus pe lume, promitand de multe ori ca le voi povesti versiunea completa la una dintre sedinte, in functie de cum ne vom incadra in timp. Desigur, timpul fuge de fiecare data si povestea ramane nespusa.

Si e pacat!

Nu doar din motive egoiste (recunosc, imi place sa-mi aduc aminte despre cum am facut cunostinta cu micul papanas :)…), ci si pentru ca in ziua de astazi auzim prea rar mesaje pozitive si povesti frumoase despre nastere…

Asa ca, iata-ma in fata ecranului alb, cu micul meu Jurnal de Sarcina alaturi (da, am avut si asa ceva :)… ), incercand sa ma intorc in timp…

Dupa o sarcina simpla si frumoasa, nasterea mea se anunta a fi undeva in jurul datei de 24 mai 2008. Iata o nota din jurnal scrisa prin saptamana 37, sfarsit de aprilie:

” In sfarsit au venit si parintii mei de la Constanta… S-au speriat si ei de gleznele mele de elefant… Mama mi-a prezis ca nasc in 29 mai… dar eu am protestat VEHEMENT! Explodez pana atunci! Nu mai am rabdare!”

Evident, nu stiam ce ma asteapta! :)… Si cu 24 de kg in plus, incepuse sa fie din ce in ce mai greu.

Doar o saptamana mai tarziu, dupa un control de rutina la medicul meu: ” Am fost luni, 5 mai, la ginecolog si mi-a zis ca incep sa ma dilat: <col scurtat, permeabil index>. Nu se stie cat mai dureaza. 1 zi? 2 saptamani?  De cand stiu ca pot sa nasc in orice moment, parca nu mai sunt atat de nerabdatoare. Incerc sa ma bucur de timpul care mi-a ramas cu bebe in burtica.”

12 mai – alt control la ginecolog – mi s-a spus ca ma dilat in continuare si ca voi naste ca o femeie la al doilea copil: usor si repede!

15 mai – mare eveniment! Am eliminat faimosul DOP GELATINOS!

Toate semnele indicau apropierea momentului care, totusi, continua sa se lase asteptat…

Dar, de fapt, ce simteam eu referitor la nastere atunci?
Emotii, teama, groaza???

Trebuie sa recunosc ca pana spre luna a 7-a nu era un subiect care sa ma preocupe in mod special. Avusesem marele noroc sa fiu inconjurata de povesti pozitive despre nastere: mama – care de nenumarate ori imi povestise ca durerile nasterii palesc in comparatie cu crizele ei renale si cumnata mea ale carei cuvinte despre momentele imediat urmatoare nasterii mi-au ramas tatuate in creier: ‘” Imi venea sa ies pe holuri si sa le strig tuturor <Uitati-va la mine! Sunt cea mai tare! I DID IT!> sau ceva de genul asta… Oricum, tonul pe care o spusese, scanteia din privirea ei, m-a facut sa-mi doresc si eu acel tip de experienta, ca si cum acea fericire, acea implinire ar fi fost o marfa rara, de contrabanda…

Abia in luna a 7-a, realitatea faptului ca bebelusul meu va trebui sa-si croiasca drumul spre lumea asta direct prin vaginul meu m-a lovit in plin. Imaginile din mass-media, povestile de groaza din spitalele romanesti, burtica mea din ce in ce mai mare si senzatia niciodata verbalizata ca ma transform intr-o persoana pe care nu o mai recunosc (nu doar fizic), au dospit parca in interiorul meu pana in ziua in care s-au concretizat intr-un val de panica.

Ce a urmat? Carti despre nastere citite, rascitite, subliniate cu rosu. Internet. Intrebari jenant de amanuntite adresate prietenelor mamici… Filmulete cu nasteri, reviste… Hiperventilatie….

(Cursuri LAMAZE? Am cautat atunci cu ardoare, dar nu exista asa ceva in Sibiul anului 2008… Poate ca atunci a facut ceva CLICK in subconstientul meu, cine stie? :)…)

Juriul a deliberat si concluziile – mai mult sau mai putin constientizate – pot fi rezumate astfel:

mi-era teama – de spital si de oamenii de acolo, de eventuale complicatii, de NECUNOSCUT!

aveam incredere – ca voi face fata cu brio durerii, ca mintea si corpul meu nu ma vor trada.

imi doream – ca eu sa fiu actorul principal si sa am cat mai putina nevoie de sistemul medical cu tot ceea ce el presupune.

– ca cineva cunoscut (medicul meu, o moasa) sa-mi fie alaturi.

ma rugam -ca totul sa mearga bine si bebele meu sa fie sanatos si voinic.

Psihologic vorbind, cam pe aici ma aflam in saptamana 38, cand bebe putea fi deja considerat „la termen”.

In plus de asta, cum se spune, „timpul le rezolva pe toate”. Pe masura ce burtica mea crestea, kilogramele in plus se tot acumulau, iar eu deveneam din ce in ce mai greoaie. Totul, de la mers la somn, devenise atat de incomod si obositor incat m-am trezit dorindu-mi sa scap de „starea de gravida” cat mai repede posibil. Nerabdarea de a-l vedea pe bebe isi spunea si ea cuvantul , asa ca in curand, dorinta de a intra in travaliu a devenit mai puternica decat orice ingrijorare sau neliniste. Eram pregatita de un nou capitol si iata ce am scris atunci:

Saptamana 40 – ” RAZBOI PSIHOLOGIC! Nimic, nimic, nimic! Rabdarea e pe sfarsite… Am fost din nou la control: colul s-a mai dilatat, placenta da usoare semne de oboseala… Medicul mi-a spus ca dupa parerea lui nu voi depasi termenul… ECO in sfarsit – bebe e mare, peste 3,5 kg!! In rest, totul e perfect!”

VA URMA (partea II – INTERNAREA)

Cuvant de inceput

Dragi burtici,

Blogul meu va este dedicat… Il voi scrie cu drag si cu dorinta ca fiecare dintre voi sa-si gaseasca drumul catre cea mai frumoasa experienta a nasterii posibila… Nastem cu corpul, cu mintea si cu sufletul in egala masura… Ne va fi deci mai usor daca ne mentinem in forma, ne pregatim, ne informam, ne implicam in luarea deciziilor si alegem cu grija unde si cu cine nastem (atunci cand e posibil), avem intelepciune, incredere, inspiratie, intuitie, credinta, DRAGOSTE… Pentru ca un copil se concepe, se NASTE si creste cu DRAGOSTE… Ea este forta invizibila care face ca totul sa fie usor si frumos! MAGIC!

Voi incerca aici sa ating cat mai multe subiecte legate de nastere… Vor fi uneori lucruri scrise de mine, inclusiv experiente personale, … alteori preluari, traduceri, articole, etc… Orice mi se pare interesant, relevant, empowering (of, cum traduc cuvantul asta ?!), datator de putere si inspiratie…

Cine sunt? Sunt femeie, mama, psiholog, educator prenatal LAMAZE, doula;… sunt pasionata de munca mea si de felul miraculos in care venirea pe lume a unui bebelus poate transforma viata unei familii si mai ales a unei mamici.

Cine as vrea sa fiu? As vrea sa fiu pentru tine persoana care-ti sta alaturi intr-o calatorie plina de provocari si magie la capatul careia sa te regasesti mai puternica, mai implinita, mai… FEMEIE…

Cred in miracolul nasterii si in intelepciunea interioara a fiecarei mame!

Cu drag,

Stefania Samarghitan

Psiholog

Educator prenatal certificat LAMAZE & Doula