Prematurii primesc ceea ce merita?!?!

INTRO:

Eu, in trening, rosie-desfigurata la fata, dupa ce am alergat 5 km, ma intalnesc cu Dl. X, iar discutia decurge cam asa:

– Ce faci draga? Ce-i cu fata asta?

– Am alergat! Ma pregatesc pentru Semimaratonul Sibiu. Alerg pentru un proiect. Incerc sa ajut la strangerea cat mai multor fonduri pentru bebelusii prematuri. Cine vrea sa ma sustina poate sa doneze o suma, oricat de mica, pentru fiecare km pe care il alerg.

– Ce ma! zice Dl. X cu seriozitate indignata. Pentru aia sa scoatem tot noi bani din buzunar?! Vezi-ti de treaba! E numai vina parintilor, ca sunt din cele mai dubioase categorii. Lasa-i ca primesc ce merita! Auzi la ei ce tupeu!



11258703_10203138505422820_209237730_n

Va salut, oameni frumosi!

Dupa o lunga absenta pe acest blog a venit momentul sa scriu din nou… si de data asta despre ceva cu adevarat important!

Aceia dintre voi care ma cunosc stiu ca sunt o blonda… uneori aeriana,… usor plinuta,… careia ii place sportul… dar si ciocolata, … ii place sa alerge,… dar mai mult sa se opreasca,… ma rog, nu tocmai o persoana care sa se inscrie la evenimente sportive de anvergura cum ar fi Semimaratonul de Sibiu. Dar iata ca asta fac, pentru al 4-lea an consecutiv. Si tot pentru al 4-lea an o fac pentru bebelusii nascuti prematur. Va spun sigur (aproape sigur :)) )  ca daca peste 50 de ani se va mai organiza Semimaratonul, eu tot pentru ei voi alerga si voi incerca sa va conving pe voi sa ma sustineti. Si iata ca am ajuns la punctul esential:

VREAU SA MA AJUTATI !

AM NEVOIE SA MA SUSTINETI !

Si impreuna, cu multe, multe contributii mici sau babane vom putea sa punem umarul la un imens efort de echipa in urma caruia se va achizitiona un monitor de oxigenare cerebrala pentru sectia de prematuri a Spitalului Clinic Judetean din Sibiu.

Dar DE CE sa faceti asta????

Iata doar cateva motive:

1. Pentru ca un astfel de aparat are o importanta vitala pentru sansele prematurilor la viata si normalitate.

2. Pentru ca, intr-o societate, copiii reprezinta viitorul, speranta, puritatea, inocenta. Le datoram tot ce avem mai bun de oferit ca si comunitate.

3. Pentru ca vreau sa demonstram ca noi, astia aparent fara putere, reusim sa ne unim eforturile si sa devenim o forta a binelui de neoprit. Stim si suntem in stare sa facem mai mult decat sa ne plangem ca nu putem, ca nu avem ca nu sunt conditii/fonduri/oameni.  Ba, eu zic ca putem! Si cele trei asociatii (Asociaţia Baby Care Sibiu, Asociaţia Mâini Unite şi Asociaţia E.M.M.A) care s-au unit  pentru acest proiect au demonstrat ca se poate si in anii trecuti, tot cu ajutorul nostru!

4. Pentru ca Dl. X din Intro este amenintarea vremurilor in care traim. Vremuri care vor sa ne secatuiasca de viata, vremuri care vor sa ne transforme in adulti plictisiti, sleiti de putere si tristi, aparent lipsiti de suflet, uneori. Trebuie sa veghem permanent sa nu devenim asta si sa ne tamaduim sufletele cat mai des prin forta binelui.

Tu ce fapte bune ai facut in ultimul timp?

Indiferent care e raspunsul, ai in fata ta o oportunitate! Si poti sa o accepti simplu, stand pe scaun si folosind doar mouse-ul si tastatura, indiferent din ce oras esti. Mai jos gasesti toate detaliile si iti promit ca nu iti va lua mult timp.

http://maratonsibiu.ro/sustinatori/inscriere-sustinator-2/

Multumesc!

MAMI, CINEVA ARE NEVOIE DE TINE!

Draga cititor/cititoare,

Textul de mai jos mi-a placut atat de mult incat m-am trezit traducandu-l intr-o dupa-amiaza… fara ca macar sa-mi fi propus asta in mod constient. Am simtit nevoia sa-l trimit mai departe si in limba romana, chiar daca traducerea mea poate mai schiopateaza pe ici pe colo… si chiar cu riscul ca intr-o alta limba sa piara o parte din semnificatia si sensibilitatea mesajului. Fiintele umane sunt atat de diferite – familiile, mamele, copiii, valorile, stilurile de parenting… Si totusi, avem in comun o forta mai mare si mai impresionanta decat toate diferentele dintre noi: iubirea (capacitatea de a o darui si nevoia de a o primi). Enjoy!

 

„Inca din momentul in care am adus-o pe fiica noastra acasa, fratii ei mai mari au fost primii care imi spuneau cand plangea sau mirosea un pic… ciudat :). “Cineva are nevoie de tine”, imi spuneau ei. Nu stiu de unde a pornit expresia asta, dar la inceput ma agasa un pic. Poate ma bucuram si eu in acel moment de un dus rapid… “Mami, cineva are nevoie de tine! Bebe plange!”. Sau poate ma mai odihneam si eu cateva secunde, perfect constienta ca bebelusa incepuse déjà sa se foiasca si sa se agite, semn ca se trezea. “Mami, cineva are nevoie de tine!” OK! Am inteles!” Ca sa nu mai spun ca nevoile unui nou nascut palesc in fata celor a 2 baietei prescolari. Intotdeauna cineva are nevoie de o gustare, un plasture, o alta soseta, cuburi de gheata, o jucarie noua, un muc sters, o imbratisare, o poveste, un sarut. Unele zile parca nu se mai termina niciodata si monotonia sentimentului ca “cineva are nevoie de tine” poate sa-nceapa sa te afecteze. Dar, intr-o zi, mi-a picat fisa: au nevoie de MINE. De nimeni altcineva. Nici o alta persoana din toata lumea asta. Au nevoie de MAMI! 🙂

Cu cat pot sa accept mai repede ca sa fii MAMI inseamna sa nu iesi nicodata din tura, cu atat mai repede voi putea sa-mi gasesc linistea si sensul in aceasta etapa nebuna din viata mea. Sa fiu MAMI este datoria, privilegiul si onoarea mea. Sunt pregatita sa fiu alaturi de cel ce are nevoie de mine, toata ziua, toata noaptea. MAMI inseamna ca ma trezesc pentru ca baietzelul de 4 ani are un cosmar, cand doar ce am culcat bebelusa dupa suptul de la 4 dimineata. MAMI inseamna ca supravietuiesc doar cu cafea si resturi de mancare de la copii. MAMI inseamna ca eu si sotul meu poate n-am mai avut o conversatie matura de saptamani intregi. MAMI inseamna sa pun nevoile lor pe primul plan, fara ezitare. MAMI inseamna ca trupul meu e plin de junghiuri si dureri, iar sufletul meu e plin de iubire.

Sunt sigura ca va veni o zi cand nimeni nu va mai avea nevoie de mine. Copiii mei vor fi demult plecati si preocupati de propriile lor vieti. S-ar putea chiar sa ajung singura in vreun azil, simtind cum, pe zi ce trece dispar putin cate putin. Nimeni nu va mai avea nevoie de mine atunci. Ba poate chiar voi fi o povara. Sigur, vor veni sa ma viziteze, dar bratele mele nu vor mai fi casa lor. Sarutarile mele nu vor mai fi leacul lor. Nu vor mai fi ghetutze de sters si centuri de siguranta de prins. Voi fi citit demult pentru ultima oara aceeasi poveste de 7 ori. Nu ma voi mai gandi sa dau pedepse. Nu vor mai fi bagaje de impachetat si despachetat sau farfurii de umplut. Sunt sigura ca inima mea va tanji sa auda din nou micutzele voci strigandu-ma “Mami, cineva are nevoie de tine!”

Deci, deocamdata, aleg sa-mi para frumoasa pacea alaptarii de la 4 dimineata in camarutza noastra intima. Ne uitam pe geam la caderea muta a zapezii si la un iepuras care alearga pe intinsul ei. Sunt doar eu si bebelusa mea, peste tot in vecini e intuneric si liniste. Doar noi doua suntem treze si ne uitam la lumina pala a lunii si la dansul umbrelor pe peretii incaperii. Noi doua suntem singurele care auzim cum canta bufnita in departare. Ne cuibarim impreuna sub o paturica, o legan pana adoarme in bratele mele. E 4 dimineata si sunt epuizata si frustrata. Dar e ok, ea are nevoie acum de mine. DOAR de mine. Si poate… si eu am nevoie de ea. Pentru ca ma face sa fiu MAMI. Candva, va dormi toata noaptea. Candva, poate voi sta intr-un carucior, cu bratele goale, visand la acele nopti din camera ei. Cand ea avea nevoie de mine, iar noi doua eram parca singurele fiinte din lume.

 somebodyneedsyoupost

 

Poate sa fie placut sa aiba cineva nevoie de tine? Cateodata, cu siguranta. Dar de multe ori este obositor. Extenuant. Dar nici nu e nevoie sa fie placut tot timpul. Este o datorie, o responsabilitate. Dumnezeu m-a facut MAMI a lor. Este un rol dupa care am tanjit cu mult timp inainte de a-l intelege cu adevarat. La o iesire de week-end sotul meu se tot mira de cate ori baietii nostri spuneau “Mami” “Mami” “Mami”. “Tot timpul sunt asa?” a intrebat el incapabil sa-si ascunda groaza si mila. “Dap. Tot timpul. Asta e job-ul meu.” Si trebuie sa recunosc ca este cel mai greu job pe care l-am avut vreodata. In viata mea anterioara eram manager-ul unui restaurant pentru un foarte popular lant de localuri din Florida. O sambata seara cu o tona de vase murdare, un timp de asteptare de 2 ore plus o eventual pana de curent e o nimica toata pe langa ora 5 dupa-amiaza in familia noastra. Si, credeti-ma, clientii din Florida de Sud sunt printre cei mai greu de multumit. Dar sunt joc de glezne pe langa piticii mei nedormiti si flamanzi…

A fost odata ca niciodata… A fost odata o vreme in care aveam timp. Timp pentru mine. Acum…, unghiile mele de la picioare ar avea nevoie de ceva ingrijire :)… Sutienul imi vine un pic altfel… Placa de par poate nici nu mai functioneaza, nu stiu… Nu pot sa fac dus fara spectatori. Am inceput sa am nevoie de crema de riduri. Dovezi ca sunt acum mama. Dovezi ca cineva are nevoie de mine. Ca in acest moment, cineva are tot timpul nevoie de mine. Ca ieri seara, de exemplu…

La 3 dimineata aud lipaitul picioruselor apropiandu-se de pat. Raman nemiscata, abia respirand. Poate se va intoarce in camera lui. Da,da… vezi sa nu!

“Mami!”

“MAMI!” putin mai tare.

“Da” raspund in soapta.

Tace o clipa, cu ochii lui mari licarind in semiintuneric.

“Te iubesc”

Apoi dispare. Lipa, lipa inapoi la el in camera. Dar cuvintele lui staruie in aerul racoros al noptii. Daca as putea sa intind mana si sa le culeg, le-as prinde si le-as strange la piept. Vocea lui suava soptind cele mai frumoase cuvinte din lume. Te iubesc. Cu zambetul pe buze, expir usor, parca de teama sa nu pierd amintirea. Atipesc la loc lasand vorbele lui sa mi se aseze in inima.

Intr-o zi, acel baietel va fi un barbat. Nu-mi va mai sopti vorbe dulci in orele diminetii. Voi auzi doar linistea noptii si sforaitul sotului. Voi dormi dusa noaptea, fara grija unui copil bolnav sau a unui bebelus care plange. Toate vor fi amintire. Acesti ani in care e nevoie de mine sunt extenuanti, dar trecatori. Trebuie sa incetez sa ma gandesc cum va fi “intr-o zi” in care totul va fi mai usor. Pentru ca adevarul e ca poate va deveni mai usor, dar nu mai bine decat acum. Acum cand sunt poate murdara de muci sau voma. Acum, cand savurez aceste brate grasute in jurul gatului meu. Acum este perfect. “Intr-o zi” ma voi duce la pedichiura si voi face dus singura. “Intr-o zi” euvoi fi doar a mea din nou. Dar acum ma daruiesc altcuiva, si sunt obosita si murdara, si ATAT de iubita… si… trebuie sa plec. CINEVA ARE NEVOIE DE MINE.”

http://yourbestnestindy.com/2014/02/27/mommy-somebody-needs-you/

De fapt, ce este o DOULA?

A fi doula in Romania inseamna, cu siguranta, sa strabati un drum nebatatorit… mai bine zis o adevarata jungla africana in care trebuie sa te astepti ca ori de cate ori spui cu ce te ocupi sa vezi zambete ironice, ochi dati peste cap, sau in cel mai bun caz,  feţe nedumerite… Ah,… stati, nu-mi spuneti! Nici voi nu stiti prea clar ce este o DOULA… Si nici nu va invinuiesc. M-am hotarat sa schimb, insa, lucrul acesta si sa va impartasesc din frumoasele povesti pe care le-am trait pana acum alaturi de mamici.

Inainte de a face asta, voi lasa cuvintele uneia dintre aceste mamici sa va lamureasca la ce ar putea folosi o „doula”:

„Venirea pe lume a unui copil este, fără îndoială, un eveniment cu profunde reverberaţii în sufletele tuturor celor implicaţi. Părinţi, bunici, familia extinsă, cu toţii simt în asemenea momente un fior ce îi leagă de rădăcinile cele mai profunde ale vieţii, stabilind în acelaşi timp o punte spre transcendent.

Întrebări, emoţii, căutări de semnificaţii – toate acestea o copleşesc în primul rând pe tânăra mamă în devenire, şi cresc pe măsură ce evenimentul culminant, naşterea propriu-zisă, se apropie. Nelinişti provocate de iminenţa unui act fiziologic cunoscut ca fiind extrem de solicitant şi de dureros, îndoieli vizând capacitatea de a fi pe măsura provocărilor pe care le presupune îngrijirea zi de zi a copilului, sau uneori chiar interogaţii cu privire la sensul profund al acestei manifestări a preaplinului vieţii care o atinge tocmai pe ea atât de direct se succed şi se precipită în sufletul mamei, conferindu-i un farmec, dar şi o vulnerabilitate aparte, pe care de multe ori nici cei din jur, dar nici ea însăşi nu reuşesc să le înţeleagă şi să le integreze suficient.

Pentru toate acele femei pentru care naşterea nu este doar un eveniment medical văzut prin prisma posibilelor complicaţii, pentru cele care privesc naşterea şi prin prisma aspectelor sale emoţionale şi spirituale există DOULA. Doula este persoana dispusă să îţi fie alături înainte, în timpul şi după naştere şi a cărei asistenţă în aceste momente se extinde pe toate palierele fiinţei. O doula nu îşi propune să îţi impună propriile ei convingeri şi viziuni, ci te ascultă, te înţelege şi le acceptă pe ale tale. Actualizând arhetipul mamei, al surorii sau al prietenei înţelepte şi înţelegătoare, doula este acolo pentru a-ţi oferi încredere şi suport. Doula este femeia apropiată ţie, competentă, înţeleaptă şi calmă, care te însoţeşte în sala de travaliu şi pe masa de naşteri, pentru ca acel spaţiu să nu mai fie doar unul străin şi rece, ci să devină mai cald, mai familiar. Simpla prezenţă a ei acolo e uneori suficientă pentru a scădea nivelul de adrenalină şi a te ajuta să naşti frumos. O naştere bună este în mare măsură rezultatul stării psihice a mamei: liniştea, calmul şi concentrarea sunt condiţii sine qua non pentru cea care vrea să nască mai uşor.

Pentru cazurile în care starea de linişte se pierde, sau nu poate fi atinsă, doula are în repertoriu un întreg set de tehnici de respiraţie, exerciţii de relaxare şi metode de confort precum masajul, compresele calde sau reci, evantaiul etc., pe care le aplică selectiv, în funcţie de profilul şi nevoile tale. Pentru că doula s-a întâlnit cu tine de mai multe ori încă dinaintea naşterii, pentru a te cunoaşte, a te înţelege şi a vedea ce ţi se potriveşte. A discutat, a aflat care îţi sunt nevoile şi temerile, dar şi ce îţi oferă încredere şi confort. A ascultat convingerile tale despre naştere, a înţeles ce aşteptări ai de la ea şi de la toţi cei implicaţi într-un asemenea moment, şi chiar unele din tehnici le-a exersat împreună cu tine dinainte. Aceste întâlniri ce jalonează drumul către naştere sunt pentru unele femei cele mai importante, ele sunt clipele de împărtăşire a unui întreg complex de emoţii şi frământări ce tinde să devină ameninţător. Câte momente de maximă încordare psihică şi câte tensiuni familiale nu vor fi evitate, datorită simplului fapt că mama în devenire are pe cineva competent şi cald cu care să comunice?

În perioada post-partum, doula rămâne alături de tine încă câteva ore, până când ritmul tău reintră în normal şi tu te simţi în siguranţă alături de bebeluşul tău. Întrebări, emoţii şi incertitudini ale momentului sunt preluate de ea cu delicateţe, facilitând astfel intrarea ta în noul rol. La scurt timp după naştere, doula te vizitează acasă, oferindu-ţi, din nou, suport fizic şi psihic. De la dificultăţile alăptării şi până la prelucrarea experientei naşterii, toate nevoile tale îşi găsesc din nou locul în acest dialog. De multe ori, simpla comunicare scade riscul de depresie post-natală şi te ajută ca, atunci când timpul va fi potrivit, să priveşti spre o nouă naştere cu încredere şi dor.

A trăi frumos este un lucru care depinde, în bună măsură, de noi înşine. Desigur, în felul cum va decurge naşterea rămâne întotdeauna o variabilă, un element-surpriză, aşa cum există în viaţă şi aspecte care se sustrag oricărui control. Dar dacă pregătirea pentru naştere în plan medical, emoţional şi intelectual este totuşi utilă şi firească, a apela la serviciile unei doula e unul din cele mai valoroase daruri pe care ţi le poţi face, ţie şi copilului tău, într-un asemenea moment.”

Nasterea la o maternitate privata din Sibiu

Dragile mele viitoare mamici,

De cand am inceput acest blog, scopul meu a fost si acela de a crea un spatiu unde sa puteti gasi povesti pozitive despre nastere. In special despre nasterea naturala (pentru ca mi-e draga), dar si despre operatia cezariana (sper, in curand, sa revin cu o poveste si despre aceasta).

Lumea in care traim abunda in exemple negative, inspaimantatoare, traumatizante. Da, uneori nasterea poate fi si asa (din vina cui ar trebui sa ne punem intrebarea – nu incerc sa insinuez nimic, dar e o intrebare importanta, cu un raspuns naucitor de complex si ramificat), dar atunci, cu atat mai mult, avem nevoie sa auzim si partea frumoasa, simpla, fireasca.

Drept urmare, am decis sa impartasesc cu voi experiente ale unor mamici de la cursurile Lamaze care au fost sau vor fi de acord ca, la o cafea/limonada, sa ne spuna „de-a fir a par” ce a insemnat pentru ele si cum s-a desfasurat „Marele Eveniment”. Fiecare dintre ele cu propria pesonalitate, individualitate, propriul set de valori si credinte, cu siguranta nu intotdeauna identice cu ale mele sau ale voastre. Asa ca va invit sa celebram (cum zic americanii) diversitatea si puterea eternului feminin, sa ne bucuram si, poate, sa invatam din experientele lor.

Din partea mea, pentru ele – un maaare multumesc si o calda imbratisare!

Acum, ca introducerea a fost facuta, va spun cateva cuvinte despre prima poveste. Povestea Mariei.

Pe Maria am cunoscut-o pentru prima oara in 2011, la cursurile Lamaze. Am apreciat la ea personalitatea echilibrata, gandirea matematica si pragmatica, firescul (relaxare, incredere, simtul umorului) cu care aborda perspectiva de a deveni mama. Primul bebelus a venit pe lume la Bucuresti, timpul a trecut si iata ca un al doilea bebe a venit pe lume, de data aceasta la noua maternitate privata din Sibiu. Dar o las pe ea sa va povesteasca toate amanuntele in cele 4 link-uri de mai jos.

Inregistrarile au fost facute la un cappuccino (cu spuma de lapte), cu bebelusa ei de 2 luni si jumatate alaturi (o veti auzi si voi 🙂 ). Nici una dintre noi nu are experienta in jurnalism :), asa ca… ne iertati balbaielile.

Haideti! Luati-va si voi o cafea/limonada, click pe link-uri si… ENJOY!

Nasterea la o maternitate privata din Sibiu – partea I

Nasterea la o matenitate privata din Sibiu – partea II

Nasterea la o maternitate privata din Sibiu – partea III

Nasterea la o maternitate privata din Sibiu – partea IV:

http://www.youtube.com/watch?v=xwh9qkA550k

Povestea unui tatic sau Socul butonului rosu

Astazi am decis sa impartasesc in sfarsit una din cele mai amuzante, emotionante si originale povesti despre adaptarea la rolul de proaspat parinte. De data asta, abordarea este din perspectiva unui tatic pe care l-am cunoscut alaturi de sotia sa la cursurile Lamaze si caruia inca o data ii multumesc, cu aceasta ocazie, pentru bunatatea si rabdarea de a pune pe hartie ceea ce a simtit si trait in acele momente de inceput de drum…

“Prima saptamana, socul butonului rosu

Cum spune si titlul , o sa incerc sa-mi reiau gandurile acuma dupa 6 saptamani, si sa povestesc experienta noastra, care dupa cum ai spus-o si tu poate ajuta pe cineva vreodata, daca o impartasesti si celorlalti parinti.
Deci, am plecat de la maternitate, cu cea mai comoda masina care a existat vreodata, si anume un Mercedes E Classe seria W123, numita in jargonul romanesc „cobra”. Ei bine poate unii spun ca e prea inceata si e „barca”, sau nu are aer conditionat, dar in aceasta situatie era cea mai buna alegerepentru un nou nascut si mama lui.

Se facea, ca era o zi de sfarsit de mai foarte calda, si pe la orele 13:00 am plecat pe poarta maternitatii, dupa ce toata lumea si-a luat ramas bun de la noi, au vrut sa vada copilul si si-au exprimat parerile, care mai de care.
Bagat in cobra,  landou  plus mama in spate. Cobra este al dracului de lata, si ca atare mama nu a intampinat nici o problema la acomodare. Pe scaunul din fata , erau tot felul de lucruri de urgenta in caz de orice. Pampers, servetele, apa, cam cum am fi plecat noi pe vremuri in excursii pe creste de munti, sau cabane indepartate.
Ei bine, din Targu Mures se iese destul de usor, iar prima parte a drumului este brici sa zicem asa , pentru tara noastra.  Stilul de condus a fost adaptat si el, precum as purta un cofrag de oua pe capota. Acuma,  tehnic vorbind, din cauza caldurii care izbugnise, copilul a dormit tot drumul. Evident noi tremuram sa nu cumva sa trebuiasca alaptat pe marginea drumului, sau sa trebuiasca schimbat.  Evident verificari de cat de cald ii este  erau in permanenta efectuate, sau daca prizele de aer erau prea brutale pentru el.

Cam dupa trei ore am ajuns acasa. Era deja dupa-masa. Repede copilul pus in patul deja pregatit din timp la cerintele mamei, despachetat totul, si o oarecare incercare de relaxare.
Inspre seara, lucrurile s-au mai schimbat, si aici intervine semnificatia titlului. Puiul nostru, a inceput sa planga, si nu se putea linisti cu nimic. Tot din ceea ce ne invatzasera cei de la maternitate sau de la curs, nu exista, sau nu recunosteam noi in descriere, sau pur si simplu nu puteam noi gandi, din cauza presiunii mari si a stresului.
In acel moment cand toate acestea  au fost luate la cunostinta, ne-am dat seama ce lipsea, si anume butonul rosu din salon. Acel buton  era ceva magic. Orice se intampla cu copilul isi gasea salvarea in acel buton . Acuma nu mai era. Totul era la latitudinea si decizia noastra.  A fost necesar  sa ne adunam toata taria de caracter pe care am avut-o si toate puterile, plus un bagaj imens de cunostine, plus curs. Doar toate acestea  au  dus la supravietuirea acelei nopti. In acele momente unul ca mine isi face griji din care mai de care si foarte greu reuseste sa treaca peste ele. Om obisnuit cam ca majoritatea oamenilor din ziua de astazi, ca orice lucru care exista, trebuie sa aiba un manual de instructiuni –  sa faci cutare, ca sa se intample cutare; sa respecti o regula pentru a obtine un regulament; sau sa intrebi pe cineva sa-ti dea un raspuns da sau nu.
Ei bine in scurt timp am aflat ca asa ceva nu exista, si ca fiecare spunea ce patise el, dar bine inteles cu rezerva ca nu e musai sa fie asa si la al nostru. Pe net gaseai o varietate de posibilitati incat s-ar umple o clasa de gradinita de 40 de prescolari de temperamente si caractere.
Eram singuri pe lume, noi si puiul…..
Pentru mine, era cam asa: noaptea de culoare alba, ca suport tehnic la mama si copil. Ziua – zeci si sute de hartii la primarie , servici, cereri peste cereri, cumparaturi, haine, pampers, biberoane, tot ceea ce nu am cumparat niciodata, si nu credeam ca o sa cumpar.
A urmat baby blues (melancolia postnatala). Na, aici e cu dichis. Nici nu stii cum te ia. Si nici nu stii ca e. Numai acuma stiu ca a fost. Nu era clar atunci, si pe mama o apuca disperarea, si motivul este neclar, si se aduna cumva toate, si atunci cei din jur, pur si simplu o trag afara din acea stare. Pe urma m-a apucat pe mine. Atat nesomn, si plans de copil, si incertitudine, pentru un om cu viatza fixa, care cunoaste legile fizicii, este practic sfarsitul lumii. Si atunci am simtit eu cum am fost ajutat din toate partile, si practic ajutorul consta in spunerea de catre ceilalti a evidentului, care tie ca victima nu iti mai este clar!
A trecut si saptamana  1, a trecut si 2, bunicile si alte femei de varste inaintate, spuneau ” la 3 saptamani e mai bine” . Pe urma spuneau la 3 luni, pe urma la 6 si in final cam un an. Cu timpul ne-am cam dat seama ca nu e asa, si ca viatza chiar s-a schimbat si acum e asa cum nu se poate descrie,  sau poate nu stiu eu sa o descriu. Nu e ca o pompa de injectie, sau ca o restaurare de o alta masina veche gasita de mine pe strada, nu poate fi lasata pe maine, si nici nu se poate face mai repede, „ca sa termin o data” e pur si simplu asa cum spune legea naturii si trebuie luata ca atare.
Aici intervine o treaba pur masculina, se zice ca barbatii cam pe la 6 luni incep sa prinda sentimente fatza de pui;  ei bine, eu nu stiu cum e, dar nu prea pot sa zic ca simt mare branza. Mama lui in schimb e altfel, si se vede. Are ceva ce eu nu am, are alta rabdare, alta intelegere, alta putere psihica. Eu, ca terminator, trebuie facut baitza, trebuie ragait, trebuie plimbat etc. Le facem, ca asa zice mama , ca ea nu poate singura. Imi place puiul, dar la fel ca pompa de injectie, ca o jucarie, ca ceva la care trebuie sa mesteresc. Sunt curios daca se va schimba asta….
Astept sa creasca, sa pot sa-l invatz, una alta, sa-i arat, sa-mi spuna ca nu-i place ceva, sa am un feedback de orice fel. Na oricum imi place mai mult decat un catelus dragutz, sau un pisoi si mai dragutz,  dar vreau si mai mult!

Acum la 6 saptamani deja ne amintim de cum eram in saptamana  2, 3 , 4, si parca e asa de demult, o amintire, asa cum era la BAC, acum 10 ani….
Si probabil in 10 ani , cand sper ca nu vom mai fi in acesta tara , sa ne amintim de toate, si de ajutorul vostru, si tot ce s-a intamplat, si sa ne distram de ce speriati eram la inceput.”

Povestea nasterii lui Mihai – partea VII (Marea intalnire)

Iata ca incet, incet (poate prea incet), ma apropii de sfarsitul povestii mele… Deja v-am impartasit in postarile trecute toate detaliile procesului nasterii. Am fost tentata sa ma opresc acolo, dar mi-am dat seama ca povestea nu ar avea sens fara sa astern cateva cuvinte despre modul in care eu si Mihai ne-am cunoscut pentru prima oara ca doua fiinte separate. E o maaare provocare sa incerc sa descriu acele momente, cuvintele nu sunt suficiente… Voi incerca, totusi…

M-am reintors in patul in care petrecusem perioada de travaliu si m-am intins cu un sentiment de satisfactie si nerabdare… Costi a aparut primul… S-a apropiat de mine, cu halatul alb pe umeri si cu o expresie pe fata pe care nu am cum sa o descriu suficient de sugestiv… Emotie, mandrie, nesiguranta, entuziasm, teama si chiar, mi s-a parut mie, un soi de veneratie… M-a sarutat cu un tremur nervos si s-a asezat aproape cu timiditate pe marginea patului… Desi eram epuizata, desi sangeram si abia ma puteam misca, eu ma simteam in acel moment… cam asa:

champion

E interesant cum in momentul, poate, de maxima slabiciune fizica din viata mea, am simtit cea mai intensa, palpabila, electrizanta putere psihologica… Simteam ca sunt indestructibila, capabila de orice, simteam o forta supraomeneasca… Si amintindu-mi aceasta senzatie imi dau seama mult mai exact de ce Penny Simkin – e faina, google-itzi-o daca n-ati auzit de ea 🙂 – spunea ca „nasterea inseamna mai mult decat a da viata unui bebelus. Ea inseamna si nasterea unei MAME.” Si adevarul e ca pe mine, cel putin, am simtit ca m-a ajutat cucerirea durerii si mai ales a fricii. Pentru ca nu-mi pot da seama cum as putea functiona ca mama daca nu as avea o tolerenta buna la durere si mai ales la frica. Si pentru mai multa claritate voi exemplifica pe scurt.

Durere – recupererea de dupa nastere, complicatii ale alaptarii (de care am avut parte), mai tarziu… buza sparta de nenumarate ori (un bebe mare are miscari neasteptate) :)), muscaturi, zgarieturi, arcada sparta, dureri fantastice de spate si tot felul de alte accidente… Ma rog, astea nu sunt cu adevarat importante, dar cu toate astea sunt reale…

Frica insa…. Asta e o cu totul alta poveste… Una mult mai dureroasa… Pentru ca teama ca puiul tau ar putea pati ceva doare. Doare fizic si e agonizanta… Pe cat de agonizanta, pe atat de inevitabila… Nu exista pe lumea asta anestezie sau medic care sa o poata atenua… La inceput teama e constanta, ca si bucuria… Ajungi acasa (cu primul bebelus) si cerul cade pe tine. Ai impresia ca aproape orice ii poate fi fatal: de ce plange, de ce nu plange, de ce doarme atat de mult/putin… Oare mananca suficient? Oare ia in greutate prea putin/mult? Oare de ce stranuta? In ce pozitie am voie sa-l tin? Cat de des trebuie sa faca caca? Si apropos de caca: nu e prea verde/maro/galben/tare/moale/etc.etc.etc?…. Ce fac cu buricul, nu e scutecul prea strans? Nu i-e frig/cald? Si milioane de alte exemple…

Apoi prima raceala, prima febra, prima diaree, prima infinitezimala intarzierea in dezvoltarea motorie, isteria vaccinurilor, anxietatea provocata de povestile infricosatoare ale altor bebelusi bolnavi, sau doamne fereste!, agonia unor boli cu adevarat grave… Inceperea serviciului, intrarea in comunitate (cresa, gradinita) – cu alte boli interminabile si de data asta mai complicate, prize, cabluri, obiecte mici, substante toxice, cazaturi, lovituri la cap, alergii … Lista e interminabila, bineinteles… si merge pana la teama de droguri alcool, accidente de masina, boli venerice, suferinta din dragoste…

Cum spuneam mai sus, nu stiu altii cum sunt, dar eu am simtit ca experienta nasterii mi-a dat o mai buna toleranta la durere si frica si mi-a dat sentimente de competenta si incredere.  Departe de mine gandul ca toata lumea ar trebui sa simta la fel ca mine. Nu despre asta e vorba astazi, aici…

Dar sa ma intorc la subiect… Asteptam cuminte, impreuna cu Costi, sa-mi fie adus in sfarsit bebicul…

in asteptare

N-a trecut un sfert de ora si asistenta a aparut cu el in brate… N-a fost nevoie sa-mi spuna sa-mi ridic camasa si sa-i fac loc la san… am facut-o in mod reflex… Pentru ce a urmat, insa, nu m-as fi descurcat fara ajutorul ei (sau cel putin asa am avut atunci impresia). L-a ajutat sa se ataseze la san si sa inceapa sa suga in timp ce eu ma uitam ca prin transa la mainile ei experimentate si la gurita lui flamanda… Inca nu-mi venea sa cred ca e el cu adevarat… Cred ca era prea devreme pentru mine sa realizez ce se intampla… Eram mirata de el, ma minunam, il analizam, incercam sa-l cunosc… poate sa-l recunosc, nu stiu… Mi-era teama sa ma misc, stateam incordata si emotionata. Oare acest micutz omuletz era cu adevarat al nostru? Erau parca prea multe ganduri, sentimente, impresii, pentru ca un singur creier sa le poata cuprinde… Insa adevarata revelatie avea sa se mai lase putin asteptata… Abia dupa ce am fost mutata in salonul meu, dupa ce vizitatori dragi mie s-au perindat toata ziua si dupa ce, o data cu venirea serii telefoanele au incetat sa sune, Mihai s-a trezit. Flamand. Galagios! M-am ridicat, nu fara dificultate, si l-am adus cu teama langa mine in pat. Pentru prima oara l-am atasat la san fara ajutorul nimanui, stangace si emotionata… Mi-a crescut inima cand l-am vazut si l-am simtit cum suge cu pofta, in ciuda faptului ca nu simteam c-as avea prea mult lapte… El parea atat de multumit…:)…

Dupa cateva minute s-a oprit din supt si a inceput sa priveasca in jurul lui cu ochii larg deschisi. Am avut impresia ca ma cauta cu privirea. Asa ca m-am lasat in jos, pana cand fata mea a ajuns la nivelul fetei lui. NE-AM PRIVIT si atunci miracolul s-a produs! A fost ca si cum ne-am fi conectat prin ceea ce am simtit ca era o legatura ce nu se va mai putea desface niciodata. Am simtit ca priveste direct in sufletul meu si ca ma recunoaste… L-am privit si eu adanc in ochi si l-am recunoscut… Mi-e imposibil sa descriu intensitatea si profunzimea acelei comunicari… Tot ce stiu e ca am ramas asa, nemiscati ore intregi… Fara sa mai simt durere, oboseala frica,… rupta complet de timp si spatiu… O experienta irepetabila, pe care nu pot sa continui sa o descriu pentru ca simt ca mai mult o stric, si ii stirbesc din semnificatie… O incununare a calatoriei mele „initiatice” pe care o voi tine mereu aproape de sufletul meu!

Stau de multe ori si ma uit inapoi catre experienta aceasta a mea… Ar fi putut lucrurile sa mearga mai bine? Cu siguranta… As face lucrurile astazi diferit, cu toate noile mele cunostinte despre nastere si despre Lamaze? Cu siguranta… Am regrete fata de ceea ce s-a intamplat? Absolut deloc! A fost perfect, asa imperfect cum a fost :))) Acum 5 ani nu erau atat de multe posibilitati in Romania si in Sibiu cum sunt astazi… Si ce binecuvantare ca lucrurile evolueaza, pentru ca mamicile si bebelusii ce vor veni sa fie nu doar mai sanatosi, ci si mai impliniti si mai fericiti!

Povestea nasterii lui Mihai – partea VI (Expulzia)

Incet, incet povestea mea se apropie de sfarsit… Pe parcursul ultimelor 4 ore, corpul meu trecuse prin nenumaratele si intensele modificari necesare pentru ca aparitia lui Mihai pe aceasta lume sa se poata intampla… Ajunsesem la dilatatie maxima (in sfarsit!!) si o nevoie incontrolabila de a impinge, de a ma screme punea stapanire pe mine ori de cate ori aveam o contractie… Intre contractii puteam in continuare sa ma relaxez un pic, sa-mi trag sufletul si sa fac schimb de impresii cu Moasa, care imi explica ce am de facut. Cum sa trag aer, sa-l blochez in plamani si apoi sa imping cat de TAREEEEEE pot! M-a invatat de asemenea cum sa ma folosesc de bara de otel de la capatul patului, pe care trebuia sa o prind puternic cu mainile si sa o imping… Imi aduc aminte cum imi vorbea pe un ton foarte ridicat, fara sa fie tipat… Era o cadenta si o sonoritate in vocea ei care imi dadeau putere, energie si incredere (imi aducea aminte de un antrenor de fitness usor maniac sau de vocile de la teleshoping:)). In tot cazul, vocea ei nu lasa loc de autocompatimire, oboseala, renuntare, jumatati de masura…. Era totul, aici si acum!!! Si in curand intensitatea MUNCII pe care o faceam (pentru ca era munca!), a ajuns sa depaseasca, sa surclaseze senzatia de durere… Nu aveam timp sa simt durere, aveam lucruri mai importante de facut, noi doua…

In prima parte a fazei de expulzie am fost lasata sa stau in continuare in patul meu, din sala de travaliu (pozitia pe spate cu un picior la est si unul la vest:) ). In momentul in care bebele a coborat suficient de mult, am fost ajutata sa ajung in incaperea alaturata, in sala de nasteri, pe masa ginecologica… Si DA, intuiti bine, e fooooarte ciudat sa incerci sa mergi intr-o faza avansata a expulziei… Si NU, mersul meu nu semana cu al lui Naomi Capbell pe catwalk… Cumva, cumva m-am catarat pe masa si a inceput show-ul! E adevarat ca n-a durat mai mult de un sfert de ora, dar a fost cel mai intens sfert de ora din viata mea….

Ma opresc din nou pentru a spune cateva lucruri despre durere… E clar ca ea exista… dar in continuare, ea nu reprezenta vioara intai a intregului proces…. Mai degraba era un acompaniament… Senzatia de intensitate suprema era data de efortul fizic extraordinar din timpul contractiilor si mai ales din senzatia ca nu pot si nu stiu sa imping atat de eficient pe cat ar trebui… In aceasta faza, desigur ca pe langa Moasa (care capatase un rol oarecum secundar) era prezent si medicul, acum in prim-plan. Amandoi imi dadeau instructiuni despre cand, cum si cat sa imping, repetandu-mi „impinge ca la caca” ( :)) stiu ca suna amuzant, dar asta e adevarul) si insistand ca nu trebuie sa imping din gat, pentru ca mi se vor sparge capilarele… Habar nu aveam la ce se refera! Eu impingeam cu tot ce aveam, cat de intens puteam si DA, incercam sa directionez toata forta si energia in jos, dar nu stiam exact cum… Ceea ce nu stiam atunci si nu-mi spusese nimeni era faptul ca, decat sa incerc sa inteleg rational ce imi spuneau ei sa fac, ar fi fost mai productiv sa incerc sa inteleg ce imi spune propriul corp sa fac… Sa incerc sa constientizez, sa simt, mai bine REFLEXUL de a impinge. In loc de asta, eu incercam mai mult sa-l ignor, concentrandu-ma pe coaching-ul venit din exterior… Imi aduc aminte cat de mult mi-as fi dorit sa am pozitie care sa ma ajute mai mult… Statul pe spate, nu e tocmai comod si eficient atunci cand impingi…In plus de asta, am o vaga impresie (nu pot sa-mi aduc aminte cu exactitate), ca in timpul impinsului, in loc sa incerc sa relaxez zona perineului, mai de graba o incordam, ingreunand astfel intreg procesul… Dincolo de toata lupta asta a impinsului, imi amintesc insistentele de a tine masca de oxigen pe fata in timpul contractiilor, lucru care nu ma facea decat sa ma concentrez mai greu, desi ar fi trebuit sa ma ajute…

O amintire draguta din acele momente mi-a aparut acum in fata ochilor si vreau sa v-o spun si voua… La putin timp dupa ce m-am urcat pe masa imi amintesc cu Moasa a exclamat la un moment dat „Ia uite-te la el ce se lupta, incearca sa te ajute sa terminati cat mai repede!” si mi-a luat mana si mi-a pus-o pe zona inferioara a abdomenului, unde am putut sa-l simt pe Mihai facand cateva miscari extrem de energice… A fost un moment de fantastica conexiune pentru mine… ca o gura de aer curat, cand parca toata energia si motivatia mi s-au refacut ca prin minune. Era sentimentul ca suntem o echipa, eu si el… si ca lucram impreuna! …

La un moment dat, cu putin timp inaintea finalului, medicul mi-a facut si acea faimoasa taietura ce poarte denumirea de epiziotomie… Nu am nici o amintire referitoare la aceasta interventie (deloc simpatica mie)… Stiu doar ca dupa ce totul s-a terminat, era acolo :)… si era neplacuta…

Cu cateva sfortzari voinicesti si „with a little help from my friends” (a se citi un cot plasat strategic deasupra burticii si impins tovaraseste), am simtit cum Mihai a alunecat in sfarsit afara si toata greutatea lumii s-a ridicat de pe umerii mei…

Ora 5 si 20 dimineata… 3 iunie 2008

Era ca si cum cineva a apasat un buton magic si orice senzatie de durere s-a oprit brusc si complet… Tremuram de oboseala si emotie din toate incheieturile, cautandu-l infrigurata din priviri… asteptandu-l… L-am zarit, doar, trecand cu viteza vantului prin fata mea, in bratele ridicate ale asistentei… Rosu-visiniu, grasutz… doar o silueta fugara, prin fata ochilor mei flamanzi de el… M-am simtit goala si dezamagita doar pentru un moment. Stiam ca imi va fi luat, dar stiam si ca il voi primi repede inapoi, asa ca am ales calea bucuriei… Si era bucurie cu carul!!! Erau emotii, uimire, frisoane de entuziasm dar si epuizare… un cocktail de trairi greu de descris…

Abia asteptam sa iasa placenta, sa fiu cusuta, sa fiu libera sa-l intalnesc… Dar placenta s-a lasat asteptata… un sfert de ora, 20 de minute… poate jumatate de ora… Medicul devenise agitat, Moasa la fel… Sfaturi soptite circulau intre ei, dandu-mi cativa fiori de teama… Intre timp,  auzim o voce dintr-o camera alaturata exclamand: „4550 grame” Am intrebat neincrezatoare: „Al cui??? Al meu!??” Toata lumea a inceput sa rada: „Dar al cui, doamna?” Mie tot nu-mi venea sa cred!

Din fericire, inainte ca rabdarea tuturor sa ajunga la capat, a aparut si timida mea placenta… urmata de o repriza interminabila de cusut… probabil undeva catre 45 de minute… Dureroasa? Nu (noroc cu anestezia locala). Neplacuta? Da (puteam sa simt de cate ori ata trecea prin tesut).  Cand opera de arta a fost finalizata, cu muuuult ajutor m-am dat jos in sfarsit de pe masa… Spre uimirea mea, picioarele inca ma mai tineau, cat de cat… Insa altceva mi-a atras in mod special atentia in momentul cand m-am ridicat in picioare… Senzatia incredibila de spatiu din interiorul abdomenului meu, spatiu in interiorul caruia simteam cum se repozitioneaza, cu ajutorul fortei gravitationale, toate organele interne din abdomen… Pentru prima oara dupa 9 luni, eram doar eu…

Abia asteptam sa-l primesc pe Mihai IN SFARSIT in bratele mele… Dar despre asta, in urmatorul episod 🙂 (Marea intalnire)…